[Luciditate şi amărăciune]

Autor: Monica LOVINESCU | Categoria: Editorial | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Recunosc că spre Mai 68 la Paris nu prea ştiu cum să mă îndrept. Doar cu „ştiinţa“ mea de atunci? Sau cu ceea ce am învăţat între timp? Cu confirmările sau cu infirmările ulterioare? De la cele mai însemnate (cum au evitat francezii tentaţia „teroristă“ a colegilor lor de generaţie prinşi în acelaşi angrenaj în Germania şi Italia) pînă la cele mai mărunte. [...]

Mai ’68 m-a izbit tocmai prin lipsa de imaginaţie ideologică. „Imaginaţia e la putere“ sta scris pe toate zidurile Sorbonei, dar jos, în standurile cu ziare şi cărţi, nu aflai decît lozincile şi teoriile cu obîrşia secolului al XIX-lea: anarhismul acoperit de drapelul negru al lui Bakunin, marxismul, de cele roşii şi comuniste. Pluralul e de neocolit. Comunismul moscovit reprezentat de partidul comunist francez nu mai dispunea de monopolul impulsului revoluţionar. Dimpotrivă, era minoritar pe plan intelectual. În curtea Sorbonei nu mai dispunea decît de un stand sărăcăcios de care adepţii lui Cohn-Bendit îşi cam băteau joc de parcă ar fi reluat insulta de prin anii ’20 a lui Aragon: „Moscou la gâteuse“. [...]

Călătorii români, mai curînd decît speriaţi, erau uimiţi. Cum poţi face o revoluţie pentru o libertate de care dispui deja? Ce-i reacţia asta de copil răsfăţat? Să preferi o societate totalitară uneia de consum! Tinerii de la Praga întrebau şi ei pe gazetarii occidentali: „Nu vorbim aceeaşi limbă? În Franţa constataţi că libertatea individuală nu v-a adus nimic. Noi însă, care am fost lipsiţi de o astfel de libertate, avem dreptul s-o dobîndim. Să vedem ce-i cu ea.“ Iar la Varşovia: „Cum te poţi oare revolta într-o ţară care numără o maşină la cinci locuitori?“ [...]

Sînt extrem de rari cei care au contestat Mai 68, expunîndu-se la riscul excomunicării. Jules Monnerot (el a plătit dinainte acest tribut, numele său rămînînd tabu), citîndu-l pe Mircea Eliade cu „teroarea istoriei“, va aminti şi de profeţia negativă a lui Ortega y Gasset despre „barbarii verticali“ care vor invada civilizaţia occidentală spre a o distruge. Monnerot a văzut în Mai 68 semnul că profeţia e pe cale de realizare. [...]

Ceea ce puteam presimţi atunci s-a adeverit la modul paradoxal. Consecinţele negative erau de aşteptat, cele în bine, imprevizibile. Răul, adică instalarea unei permisivităţi generalizate („e interzis să interzici“), laxismul cvasi-generalizat, vătămarea simţului de răspundere n-au mirat pe cei care le preziseseră. În Franţa nu s-a dezlănţuit însă şi cealaltă formă a Răului, sîngeroasă şi agresivă: terorismul „brigăzilor roşii“.

Aspectele negative evident se acumulau (şi nu erau luate în seamă): disciplina, ierarhia şi transmiterea cunoaşterii erau sabotate în şcoli şi universităţi, o diplomă la Sorbona nemaiînsemnînd mare lucru pe piaţa universitară internaţională şi neregăsindu-şi pînă la sfîrşit de mileniu strălucirea de altădată. Sistemul educaţional ferfeniţă se vedea înlocuit cu gadgeturile distracţiei: copilul se învăţa şi forma pe sine jucîndu-se, adultul evita doar să-l disturbe. Subiectul ar merita tot atîtea studii savante cîte pamflete, rezumîndu-l astfel, diatriba riscă a-şi rata ţinta.

Ceea ce nu bănuiam însă în amărăciunile noastre din acea lună mai este că tot din ea vor porni în deceniul următor şi radicala demistificare a marxismului, şi trezirea elitelor, şi toţi învolburaţii nori ai furtunii de pe cerul dogmatismului parizian. Cum să ne închipuim că dintre tinerii aceştia în căutare de sens şi dezamăgiţi de plajele goale pe care îi aruncase „revoluţia“ unii se vor întîlni cu Soljeniţîn şi vor descoperi, năprasnic, geografia Gulagului? Că de aici se vor inspira şi curentul „noilor filozofi“, şi apologia „drepturilor omului“, şi predominanţa „disidenţei“ – tot ceea ce a readus Parisul spre 1848, reabilitînd exilul celor din Est, pînă în ajun trataţi cu dispreţ, şi deodată căutaţi cu toate lumînările aprinse ale onoarei? În noile „brigăzi“ ale luptei intelectuale ce-şi modificase în sfîrşit tirul, protagoniştii erau din toate neamurile satelizate. Printre ei, alături de ei, în fruntea lor, „noii filozofi“, generaţia spontană, anunţată în 1970 de o primă carte a lui Jean-Marie Benoist, al cărei titlu spune tot (Marx est mort), urmată de accentele pamfletare din volumele lui André Glucksmann şi Bernard-Henri Lévy. Cărţile lor, imediat referenţiale, mătură brusc mitologiile unei stîngi înfeudate ideologiei comuniste*. Amîndoi merg pînă la rădăcinile răului. Întîlnirea se transformă în curent graţie talentului mediatic al lui Bernard-Henri Lévy, devenit atît de repede celebru încît îşi va vedea numele redus la trei iniţiale, B.H.L.

Fragment din La apa Vavilonului, volumul 2,

1960 – 1980, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

______________

Bernard-Henri Lévy, La Barbarie à visage humain, Grasset, Paris, 1977 şi André Glucksmann, La cuisinière et le mangeur d’hommes, Seuil, Paris, 1975.