OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Le iscrizioni parlanti del cimitero di Sapinta
A cura di Bruno Mazzoni Edizioni ETS, Pisa, 1999, 334 p. + ilustratii


Inscriptiile vorbitoare ale cimitirului din Sapinta (Le iscrizioni parlanti del cimitero din Sapinta, Edizioni ETS, 1999)* este prima lucrare ampla pe aceasta tema publicata in spatiul cultural italian. Autorul ei, Bruno Mazzoni, care isi asuma cu modestie doar rolul de „ingrijire“ a editiei, realizeaza o carte complexa, dotata cu tot aparatul filologic, de la Introducere si pina la Glosar si o serie de Indici (onomastic, hipocoristic, toponimic etc.). Lucrarea, care insumeaza in sectiunea de baza 303 epitafuri in romana si italiana, plus alte 17 texte neversificate, apare cu sprijinul Ateneului si al Departamentului de Limbi si Literaturi Romanice al Universitatii din Pisa. Intr-un Preambul de multumire la adresa celor ce i-au inlesnit cunoasterea complexului de la Sapinta, autorul mentioneaza un studiu premergator in italiana al Rodicai Zafiu, Epitafurile din Sapinta, publicat in 1998 in revista lui Franco Mario Ricci, FMR.

Studiul introductiv, amplu si dens, incadreaza, dintr-o perspectiva multivalenta, fenomenul de la Sapinta in contextul devenirii socio-politice a Maramuresului. Reconstituind succint istoricul acestei regiuni stravechi, Bruno Mazzoni subliniaza de la inceput „mindria cu care si azi populatiile satelor din Maramures, revendicind propria «autonomie», tind sa ocroteasca valorile autentice ale Ethosului lor istoric“. El evidentiaza, apoi, „uzul“ politic al valorilor culturale ancestrale ale regiunii. In deceniile comuniste si mai ales in perioada ceausista se recurge premeditat la „valorificarea si difuzarea acestui bogat patrimoniu de forme populare traditionale“. Supralicitarea caracterului genuin si laic al inscriptiilor funerare de la Sapinta convine diriguitorilor culturii comuniste, care accentueaza cu buna stiinta latura satirica a acestora si o „presupusa componenta desacralizanta“. Cromatismul viu al imaginilor a fost convertit intr-un „cliseu national“. Adoptarea fenomenului de catre cultura „oficiala“ in anii ’70 a generat „un refuz snob din partea elitei intelectuale romane“ – conchide autorul, fapt ce explica diminuarea interesului pentru cimitirul de la Sapinta, care a devenit, in ultimul timp, un obiect de studiu exclusiv pentru cercetatorii straini. Bruno Mazzoni tine sa mentioneze in context, citindu-l pe V. Savonea (din Arta naiva in Romania), ca sintagma cimitirul vesel este expresia „unei mentalitati turistice care nu are nici o legatura reala cu fondul conceptual specific“.

Capitolele urmatoare din Introducere, Grafia textelor, Fonetica, Morfosintaxa, Caracteristici textuale, Lexic, semantica si formarea cuvintelor, Versificatie, Onomastica pun in valoare calitatile de lingvist si dialectolog ale profesorului italian. Cunoscator profund al limbii romane, acesta analizeaza sistematic aspectele grafice generale (textele scrise aproape integral cu majuscule de tipar, un rind corespunzind de obicei unui vers), valoarea literelor (semnele diacritice nefiind totdeauna marcate, nu se poate decide intre pronuntia orala sau culta), specificul semnelor ortografice, punctuatiei si abrevierilor, precum si tentintele grafice indicind diferente fata de ortografia diftongilor oa, ea la o, e deschis), consonantismul (pronuntia dura a consoanelor care are ca efect pierderea timbrului palatal al elementelor vocalice alaturate) si frecventa – in dialectul maramuresan – a folosirii infinitivului in constructii in care limba romana standard prefera conjunctivul.
Cercetatorul cimitirului de la Sapinta – perceput ca „spatiu sacralizat al Ethosului“ – nu putea trece, desigur, peste contributia „creatorului“ acestuia, cel care inca din anii ’30 inoveaza speta inscriptiilor „vorbitoare“ in cadrul obiceiului epigrafic tombal din satul maramuresan. Subcapitolul care reconstituie biografia inovatorului – Opera lui Ion Stan Patras – este completat cu epitaful sau inedit, partial inscriptionat pe cruce. Este vorba de dactilograma pastrata de discipolul lui Patras (1908-1977), Dumitru Pop, reprodusa integral in Introducere – „un fel de autobiografie in versuri compusa de mester pentru posteritate“. Valoare testamentara a epitafului rezulta si din aceasta strofa expresiv transcrisa in italiana: „E poi voi, falegnani del villaggio,/ Voi, ai quali ho dato un diploma,/ Che lavoriate con ogni scrupulo/ Come a me sempre e piaciuto“.
Mai substantial este subcapitolul Forme literare ale textului funerar romanesc, in care Bruno Mazzoni, in ipostaza folcloristului, inventariaza citeva posibile modele ale „inscriptiilor vorbitoare“. Ceea ce pina acum a fost interpretat ca unicitate de texte si imagini poate fi contextualizat „intr-o traditie semiculta ce urca pina la texte mai vechi din sfera liturgica si omiletica“. Sint invocate spre exemplu, pe filiera Hasdeu, cugetari in ora mortii: „De aici la expresiile formulate de defunct post mortem pasul este in fond scurt“.

Comparind versurile de inmormintare din diverse culegeri folclorice cu inscriptiile cimitirului, cercetatorul desprinde o serie de motive specifice textelor funerare: tacerea, regretul de a nu trai mai mult, dorinta de a nu fi uitat, cererea de iertare, imprecatia impotriva mortii, intilnirea la judecata de apoi. Concluzia comparatistului este indrituita: „Circulatia tot mai ampla a acestui gen de inscriptii, in diverse regiuni romanesti, incepind cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, poate sa fi furnizat un model semicult, care inglobeaza pur si simplu formule si structuri metrice populare si care s-ar putea interpreta ca veriga de legatura intre textele epigrafice aulice, de veche traditie, si inscriptiile funerare ale unui cimitir rural periferic“.
In realizarea versiunii italiene a textelor studiate traducatorul a adoptat criteriul de respectare a „patinei regionale“, aderind la text, cum marturiseste, privilegiind astfel restituirea literala. „In ce priveste criteriile de traducere in italiana a epitafurilor, ne-am propus sa conservam caracterul «vorbit», urmarind pe cit posibil evolutia populara a versului si incercind a reface rima imbratisata a originalului“ – mentioneaza in Nota la texte. Profesor de Limba romana la Universitatea din Pisa, Bruno Mazzoni contribuie si cu aceasta lucrare impecabila din punct de vedere filologic la propaganda culturii romane in Italia.