OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eu ma mai intreb uneori, cind vad hoinarind pe strada, la o ora tirzie, o femeie de virsta mijlocie, domne, de unde vine. Sau unde se duce. Si e si singura. E miezu’ noptii, n-ar trebui sa fie de mult acasa? Ce o poate scoate din casa la asa o ora? Asta nu inseamna decit ca, uneori, in mod surprinzator, tinerii au mai multe prejudecati decit cei mai in virsta, iar acestia din urma au capacitatea de a se adapta nici nu stim noi cit de usor si de rapid unor situatii noi sau disperate. Probabil experienta le rafineaza intuitia, iar intuitia le dicteaza solutii cu care unii nu ar fi de acord. Cred ca am divagat prea mult fara subiect, dar traseul asta mental are legatura cu subiectul filmului lui Sam Garbarski, Irina Palm, film tare iubit la Festivalul de Film de la Berlin, 2007, desi nepremiat pe masura asteptarilor.

Maggie, personajul principal, interpretata de Marianne Faithfull (amica de tinerete a celor de The Rolling Stones, cu care a impartasit muzica si droguri), ajunge exact in punctul in care, daca as vedea-o intorcindu-se cu ultimul metrou acasa, m-as intreba toata noaptea de ce oare. E posibil sa ascunda un mister? Oricine poate, de ce nu? De ce n-ar exista un mister intr-o englezoaica burgheza, de virsta mijlocie? O vaduva, care traieste intr-un orasel cu atmosfera postindustriala in apropiere de Londra, la numai citeva case distanta de restul familiei sale: fiul, nora si nepotelul Ollie, care ii va schimba practic viata lui Maggie, declansind un joc misterios si periculos. Micutul sufera de o boala care poate fi tratata numai in Australia, ceea ce inseamna sa scoti rapid bani din buzunar, bani care, evident, nu sint la indemina.
Nu e suparator ca solutia gasita e un cliseu ultrafolosit in fictiunea literara sau cinematografica: cineva se sacrifica si se prostitueaza, pentru ca, stim, din prostitutie ies bani cel mai rapid si in cantitati considerabile. in plus, ce mai sacrificiu pentru salvarea vietii unui copil. Nu e suparator cliseul pentru ca personajul care gaseste solutia este tocmai timida, stearsa bunicuta Maggie, jucatoare de bridge cu prietenele snoabe si pline de ifose. Si nu e suparator pentru ca accentul nu cade pe actiune in sine, ci mai degraba pe maniera in care isi va profesa noua slujba si pe relatiile ei cu familia, vechii si noii prieteni, relatii care sufera modificari ca urmare a noii sale ocupatii.

in vestitul cartier depravat al Londrei, Soho, Maggie isi va gasi vocatia, Maggie va descoperi ca, dupa ce o viata intreaga nu a fost altceva decit sotie si mama, mai are si altceva de oferit: placere manuala barbatilor dispusi s-o plateasca. Este lucrul la care va ajunge sa se priceapa mai bine chiar si decit mentora ei, ulterior prietena ei, ulterior fosta colega de hand-job, mai tinara, dar nu la fel de rafinata natural, Luisa. Maggie detine ingredientul necesar slujbei, mai mult, pare cu adevarat daruita, miinile ei moi ajung sa stringa cozi lungi la usa-spre-placere, spre satisfactia proprietarului, Miki (Miki Manojlovic – cunoscut de prin filmele lui Emir Kusturica), spre invidia concurentei. Si spre succesul ei. Datorita harului sau, bunicuta simpatica trebuie sa iasa din anonimat, trebuie sa devina un brand, care sa aduca mai multi bani afacerii si care sa scurteze drumul spre Australia.

Dar cum e cu prejudecatile in film, care de altfel sint de asteptat?
Dilema fiului, Tom, l-ar pune pe ginduri pe orice moralist: sa refuze sau nu banii pentru salvarea fiului sau, bani cistigati de mama sa care masturbeaza barbati intr-un local sordid? Probabil ca orice fiu, daca si-ar vedea mama lucrind intr-un asfel de loc, ar eticheta-o fara drept de apel: „curva“. Este reactia asteptata din partea fiului lui Maggie, dar furia personajului duce aceasta reactie la o extrema pe care sotia lui nu o poate intelege sau accepta si este primul moment in care trece de partea soacrei sale, desi cele doua nu au fost nici pe de parte apropiate. Este insa capabila sa inteleaga ce inseamna sacrificiul unei femei pentru binele unui copil, carne din carnea ei. Este singurul personaj la care prejudecatile nu ajung, care nu se teme de povestile stirnite pe la colturi despre familia sa. O alta tusa care anuleaza din cliseul povestii este umorul negru cu care regizorul incarca situatii sau personaje. Daca as fi observat la inceputul filmului ca vor urma multe minute de tragism provocat de tema sex pe bani, as fi iesit din sala de cinema sau as fi adormit. Dar regizorul Sam Garbarski nu ar fi vrut asta.

Desi nu se poate lauda cu o experienta prolifica in domeniul lung-metrajului (are doar doua completate, la virsta de 60 de ani), are cu siguranta simtul „ocolirii ridicolului“ si o intuitie fina care ii sopteste „s-a mai spus/facut asta“. Maggie nu e un personaj obisnuit, asta am inteles deja. Maggie este o invingatoare, Maggie stie sa-si pastreze din personalitate, chiar si atunci cind devine Irina Palm. Are biroul ei, iar oamenii au tendinta de a-si personaliza spatiul in care petrec citeva ore pe zi. De ce nu si camera in care wanks for England? imbracata ca o femeie de serviciu sau, ca intr-o duminica lenesa in care nu face si nu primeste vizite, intr-un capot inflorat, cu un termos de cafea alaturi si un tablou de atirnat pe perete, Maggie insufleteste cabina rece in care barbatii uita de singuratate pentru citeva minute. Cu acelasi umor negru este tratat si momentul in care Maggie este nevoita sa raspunda in fata prietenelor sale pentru absentele de la intilniri sau pentru comportamentul bizar care a determinat-o sa se indeparteze de ele. Le relateaza cu detalii si rabdare despre noua sa slujba, preintimpina si raspunde la intrebari cu o naturalete care le dezarmeaza pe amicele mic-burgheze, teribil de scirbite sa auda picanterii odioase din viata celei pe care o credeau plictisitoarea Maggie. Regia mizeaza pe priviri intense si pe mimica pentru a mai adauga un strop de umor acolo unde lucrurile ar putea lua o intorsatura tragica pentru bunicuta-eroina.

Cel care acuza primul depravarea este probabil, fie cel mai putin intelegator (fiul ei, de exemplu), fie cel care are un pacat ascuns. Prietena Jane nu ezita s-o defaimeze pe Maggie in public, in magazinul oraselului in care curiozitatea localnicilor ocupa mai mult loc decit produsele aflate spre vinzare, dar Maggie ii deconspira, la fel de public, fapta secreta si deloc inocenta – aventura cu sotul sau, decedat.
Mai putin inspirata e muzica filmului, cumva in afara ritmului povestii regizorale; o muzica funerara, un ritm monoton, in contradictie cu viziunea ludica a regizorului care isi permite sa intervina cu umor acolo unde ar trebui o lacrima. Din cauza asta sa nu fi fost marele succes de la Berlinala?