OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Voi incerca sa scriu piesa de teatru la care ma gindesc de citava vreme. [...] Cu amintirile mele din Vila Wagner, cu oarecare teme reluate din Renée, Marthe, Odette, as putea face un lucru gingas.
20 martie 1936

Emotie, poezie si gratie. Asta e ceea ce-si dorea Mihail Sebastian in propriile piese. Probabil nu s-a luat niciodata foarte in serios ca dramaturg, nu considera dramaturgia ca fiind vocatia lui absoluta (la urma urmei, a scris Steaua fara nume din nevoia de bani, stia foarte bine ca a creat o comedie care se vinde) si avea in privinta teatrului acelasi simt al masurii, inrudit cu subaprecierea, cu care-si privea toate scrierile.
„Sint asa de neserios incit sa-mi inchipui ca gluma asta in trei acte are dreptul sa ma preocupe, cind in fiecare an treizeci de oameni scriu la Paris, la Viena si la Londra, treizeci de comedii cel putin la fel de agreabile? Nu, e timpul sa redevin serios.“, spune el intr-o notatie de jurnal din 22 septembrie 1936. Si are dreptate: la fel de agreabile s-au dovedit a fi si comediile lui Eduardo de Filippo, de pilda (cu sapte ani mai in virsta decit autorul Ultimei ore), care, insa, se joaca in tara natala a lui Mihail Sebastian mult mai des decit piesele acestuia.

De ce scrie teatru, totusi, Mihail Sebastian, dincolo de aceasta emotie, poezie si gratie? O spune intr-un text critic, Teatrul cu puntile taiate, din Rampa, numarul din 8 septembrie 1935: „Una dintre ciudateniile teatrului romanesc este de a constitui in cultura noastra un domeniu izolat. Cu ferestrele astupate, cu usile bine inchise, iata un edificiu in care nu strabate nimic din ceea ce se gindeste, se realizeaza sau se agita in literatura, in plastica, in critica. Exista – nu-i asa? – de bine, de rau, in cultura noastra actuala o miscare de idei, o serie de preocupari, citeva pozitii si directive. Teatrul nu le cunoaste. El isi duce mai departe, de unul singur, o existenta facuta din citeva obisnuinte bine intepenite. Repertoriul sau nu inregistreaza nici una din nelinistile sau din cautarile timpului. Acest repertoriu nu raspunde nici sensibilitatii noastre, nici problematicii noastre. Nimic din ceea ce pentru o constiinta moderna este acut si esential, nimic nu se gaseste in teatru“.

Descoperirea modernista a subiectivitatii si individualismului
Ce face substanta pieselor lui Mihail Sebastian – si punctul lor cel mai vulnerabil – e ceea ce azi s-ar numi „aderenta la real“, un real intr-o relatie simbiotica fata de Weltanschauung-ul Romaniei interbelice si literatura ei. Ultima ora are multe in comun cu Jocul ielelor a lui Camil Petrescu, de la plasarea actiunii in redactia unui ziar la o similara dilema intelectuala, Jocul de-a vacanta si Steaua fara nume (care reia teme din Jocul…) sint constructii dramatice cu vina melodramatica ce reiau intr-un alt limbaj artistic pleiada de personaje feminine din nuvelele Femeilor (cu care Jocul de-a vacanta imparte numele personajului Stefan Valeriu), rude de singe cu eroinele unui Anton Holban. Piesele sint imaginea teatrala a descoperirii moderniste a subiectivitatii (si individualismului), dramo-comedii psihologice in care transpare retorica (daca nu reteta) dramaturgiei europene a vremii, grefata pe nevoia inventarii tatonante a unui limbaj teatral autohton ce incerca sa invete lectia lui Caragiale (una dintre „slabiciunile“ lui Sebastian, care-l admira sincer si deplinge felul in care e montat), depasind-o totodata. Mihail Sebastian scrie gingas despre drama intelectualului care aspira la simplitate, care se simte inconfortabil intr-o societate mercantila corupta, visind la stele si la iubire. Prins intr-un mecanism la fel de mercantil, care cere vinzari mai mult decit arta (caci in epoca sa practica subventionarii generoase a unor teatre exclusiv sau partial de stat, in care incasarile sa nu conteze, era ceva strain de mersul lucrurilor), fara sa fie, insa, dispus la concesii in legatura cu propriile principii estetice, Sebastian isi ancoreaza textele intr-un cotidian perceptibil, pentru care experienta gazetareasca ii e de mare ajutor (domnisoara Cucu din Steaua fara nume, de pilda, e o figura ce apare, in trasaturile ei originale, in fundalul mai multor relatari despre scoala) si, la fel, autobiografia personala; dramaturgia lui e, insa, si una a evaziunii din concretul diurn, a aspiratiei spre implinire sufleteasca, spre acel laitmotiv al literaturii moderniste numit autenticitate.

Teatrul, salvat ca arta prin poezie si gindire
„E oare nevoie sa spun ca noi nu acceptam stupida teama a oamenilor de teatru de ceea ce ei numesc batjocoritor «literatura»? E oare nevoie sa spun ca prejudecata dialogului «nervos» (facut adica exclusiv din replici scurte si din «poante») e una din cele mai barbare prostii care domneste printre specialistii teatrului? E, in sfirsit, nevoie sa spun ca gindirea, poezia, meditatia nu formeaza – asa cum cred aceiasi «specialisti» – un simplu lest nefericit al teatrului si ca dimpotriva teatrul nu va putea fi salvat ca arta decit tot prin poezie si gindire?“, scrie Sebastian intr-o cronica la un spectacol de Victor Ion Popa, publicata intr-un numar din Viata romaneasca din 1938.

Sa zicem ca cineva ar face un exercitiu usor pervers reluind in jurnalistica teatrala de azi fragmente ori texte intregi din inventarul critic interbelic semnat de Mihail Sebastian. in 70 de ani, mare lucru nu pare sa se fi schimbat, pledoaria lui pentru poezie si profunzime („gindire“) e la fel de actuala, inadecvarea teatrului la trairea contemporana, la fel de evidenta, dihotomia dintre text ca literatura si scena e inca si mai acuta. Cu totul altfel stau lucrurile cu piesele sale. Vorbind despre teatru ca oglinda pentru intrebarile lumii de azi, Sebastian pune degetul pe rana deschisa a supravietuirii propriilor texte dramatice; tradus stralucit in limbi de larga circulatie (versiunea in franceza ii apartine lui Allain Paruit si va fi publicata de o editura pariziana prestigioasa) la decenii de la scrierea pieselor, autorul roman isi traieste o posteritate strict istorica: s-a facut multa dramaturgie de la Steaua fara nume incoace si chiar autorii francezi de comedii la fel de agreabile, contemporani cu el, au intrat de multa vreme in desuetudine.
Cum ar mai putea fi pus in scena Mihail Sebastian astfel incit motorul fundamental al scrisului sau sa apara inca viu? Nu incercind sa gasesti constantele vietii interbelice prelungite in contemporaneitate, acel iara prin tigani se inteleg si altii, coruptia magnatilor de presa e aceeasi, profesoarele, la fel de obtuze si societatea, la fel de superficiala. Spre deosebire de jurnalul sau, piesele lui Sebastian sint, acum, literatura istorica, iar dimensiunea lejera care le-a facut de succes in anii ’40 nu e in favoarea lor. Dar tocmai ca documente de istorie sint ele recuperabile: autenticitatea lor le face marturii problematizante ale unei perioade care nu si-a trait traiul, ale unei experiente sociale si culturale brusc intrerupte si nedigerate, pe care teatrul de azi o poate repune in discutie pentru ca face parte dintr-o mostenire inca vie. Cu conditia sa n-o faci in costume de epoca si decoruri de carton.