OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cinci ar fi lucrurile pe care le-am invatat la Asta Film Fest:
1. Subtitrarile in limba engleza sint absolut necesare. in special pentru filmele in limba romana. Fara subtitrare, n-as fi inteles niciodata ca „abfabflaa aflbafaa aa laa“ inseamna, de fapt, „can you hear me when you say / that your children are waiting for your return“ sau ca un fel de dialect arab, „ahahrr hrrarr“, vorbit de niste romi pe un cimp e, de fapt, in mare parte limba romana.

2. Prezenta traducatorilor in salile de cinema nu a fost, totusi, deloc necesara. Ca sa aleg doar un exemplu, strainii au aflat ca urmatorul film al lui Alexandru Solomon va fi despre traficul rutier din Bucuresti: „Mr. Solomon’s new film will be about traffic in Budapest“. Regizorii si publicul s-au inteles, totusi, foarte bine, cum mai toata lumea prezenta la festival vorbea cel putin o limba de circulatie internationala. Chiar si domnul Julien Ventre, un pastor din sudul Frantei adus la Sibiu cu „Transhumanta“ (o sectiune speciala din cadrul festivalului), a renuntat la coltul de coridor pe care-l pazea si s-a imprietenit cu un sociolog belgian care preda la Sorbona.
3. Festivalul e un loc unde poti sa vezi filmul, sa-l cauti pe regizor si sa-l iei imediat la intrebari. in general, mai toata lumea intreaba despre ce se intimpla in film. De exemplu: „Era Elvis chiar asa greu de controlat?“, „Nici nu va imaginati!“, „insa era un boem, nu cerea bani, cinta de placere, nu?“, „Pe naiba! La sfirsitul filmarilor m-a pus sa-l platesc. Mi-a zis ca, altfel, nu pot sa fac nici un film cu el“ (Emese Ambrus, Viva Constanta!, un documentar despre Elvis Rromano).

Un film excelent, un regizor suspicios
4. Cu unii regizori nu e, neaparat, de dorit sa vorbesti. De exemplu, am fost abordat de un regizor austriac suparat ca nimeni nu scrisese despre filmul sau. Avea o intreaga teorie a conspiratiei, cu organizatorii care-l marginalizasera sub diferite pretexte tehnice, care-i sabotasera intilnirea cu publicul de dupa vizionarea documentarului s.a.m.d. Filmul sau era excelent, cistigase deja un premiu prestigios in Romania, insa tinarul era foarte suspicios. Credea ca, din cauza subiectului istoric sensibil pe care-l abordase, va fi marginalizat. Dupa ce ajunsese sa treaca prin redactia noastra de vreo cinci ori pe zi, am facut cu el un interviu de 30 de minute si pot sa spun ca, cel putin in parte, am inteles de ce era asa suspicios. in Austria, spunea el, climatul e sufocat de corectitudinea politica si sint unele subiecte – legate in special de nazism si de cel de-al Doilea Razboi Mondial – despre care, pur si simplu, nu poti sa vorbesti. Desi era militant Green Peace si nepotul unui activist comunist inchis de germani intr-un lagar de concentrare, nu reusise sa-si prezinte filmul nicaieri in Austria. Se temea ca in Romania se va intimpla la fel. La Sibiu, documentarul sau a fost, totusi, apreciat.

5. Cu alti regizori e de dorit sa vorbesti despre filmele lor. Unul dintre documentarele pe care le-am remarcat in timpul festivalului a fost On a Tightrope, al unui domn pe nume Petr Lom. Un orfelinat cu copii musulmani dintr-o provincie chineza, unde religia este interzisa pina la 18 ani si unde mersul pe sirma este una dintre putinele sanse pentru o viata decenta. in program, in dreptul filmului scria Norvegia; cind o prietena mi-a aratat un norvegian de vreo doi metri in mijlocul petrecerii si mi-a spus ca el a facut On a Tightrope, m-am dus glont la el si l-am asaltat, bineinteles, cu intrebari despre musulmani, orfani, chinezi, maoisti, comunisti, campioni la mersul pe sirma s.a.m.d. in jur, vinul curgea din butoaie, zurgalaii, fluierele si acordeoanele zumzaiau, regizorii din toata lumea fraternizau, cu gura cascata la exotismul folcloric al Romaniei. Norvegianul, care se clatina binisor pe picioare, cu un pahar de bere in mina, dupa o zi cu vin si tuica in satul Sibiel, mi-a raspuns, politicos, la toate intrebarile, ba chiar a venit cu observatii si comentarii fata de subiect. „Cum naiba se descurcau oamenii aia prin cimitir, cind nu exista nici o piatra de mormint, nici un semn, nimic?“, intreb eu. „Se descurcau, reuseau cumva sa isi gaseasca mormintele, aveau un simt al lor“, raspunde el. „Si mersul pe sirma era sportul lor national?“, „Da, era sport national“.

Si tot asa. Dupa ce s-a mai dus efectul vinului, mi-am amintit ca Petr Lom, cel care facuse On a Tightrope, nu fusese la festivitatea de premiere. Atunci, cu cine naiba vorbisem despre film si cine mi-a raspuns, atit de exact, la intrebari?! intr-un catalog l-am identificat pe Frode Storaas, care era norvegian si care venise la festival cu un film numit Making Rain. Eu nu vazusem Making Rain si n-as fi avut ce sa comentez in legatura cu el, in schimb Storaas vazuse, mai mult ca sigur, On a Tightrope. Nu stiu daca s-a intrebat cu ce a gresit de e atacat de un jurnalist nebun cu intrebari despre un film oarecare sau daca, vazindu-ma asa entuziast, s-a gindit sa nu ma dezamageasca si nu mi-a taiat elanul. in orice caz, dupa vreo cinci minute, Storaas s-a desprins de panoul cu fotografii pe care-l sprijinea, s-a infipt in mijlocul salii, alaturi de Dumitru Budrala, si s-a lasat sarutat de toate domnisoarele in costume folclorice din grupul „Minisatul Sf. Andrei“, care-si luau la revedere de la organizatori.