Lucrurile de care ne pasă şi poezia. Mic tratat de înţelegere

Autor: Irina GEORGESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Alexandru Muşina are abilitatea de a prezenta într-o formă nouă idei general împărtăşite. Am citit cu interes ipotezele şi explorările poetice ale lui Alexandru Muşina, din volumul care a apărut cu puţin timp în urmă la Editura Aula. De bună seamă, termeni pe care nu îi vedeam nicicînd aplicaţi în studierea poeziei, decît, cel mult, la nivel metaforic – cum ar fi manager, Parc Tematic, show, întreprindere, magazin etc. – par că îşi găsesc locul în economia volumului. „Transformarea lumii actuale într-un imens Muzeu (sau o imensă Arhivă), continuat de, asociat cu un Parc Tematic şi/sau Întreprindere (Magazin) de nivel planetar, îi orbeşte (sau îi sperie) atît de tare pe cei care vor să scrie poezie, încît fie nu mai cred într-o formă „muzeală“ a poeziei, fie reduc poezia la o „retrăire“ (postmodernă?!) a poeziei din trecut.

Alexandru MuŞina, Poezia. Teze, ipoteze, explorări, Editura Aula, Braşov, 2008, 238 p.

Tot din acest complex şi din această orbire derivă şi respectul temător pe care mulţi poeţi îl au faţă de criticii şi teoreticienii literari, curatori ai Marelui Muzeu sau manageri ai Parcului Tematic/Întreprinderii (Magazinului), secţiunea poezie“. Iniţial, m-a nedumerit motivul pentru care Alexandru Muşina invocă asemenea concepte şi le teoretizează. Dar răspunsul s-a conturat de la sine: dintr-o alergie nevindecabilă faţă de văicărelile multor poeţi de azi, care „văd monstruos şi simt enorm“, sau faţă de poziţii critice inconsistente, în condiţiile în care „analizele de poezie, eseurile – nu doar filozofice – pornind de la poezie par a fi nu doar mai «substanţiale», dar şi mai «prestigioase» decît poezia strict contemporană lor“. Poezia lucrurilor de care ne pasă, un fel de „introducţie“ la colecţia de studii şi articole, abundă în motivaţii teoretice, foarte utile studenţilor şi, în general, celor care doresc o privire critică asupra încercărilor de teoretizare a postmodernismului românesc. Totodată, lucrarea surprinde şi o sistematizare a discuţiilor generaţioniste, precum şi o răsturnare a criteriilor de selecţie şi de apartenenţă la o generaţie poetică. Utile sînt pistele de interpretare a lucrărilor teoretice ale lui Ezra Pound şi T.S. Eliot, mici „îndrumare“ de lectură pentru tinerii scriitori.

Demersul lui Alexandru Muşina este folositor ca o lecţie de literatură comprimată într-un articol de presă. Sistematic cu orice preţ în folosirea unor concepte pe care se străduieşte să le definească, Alexandru Muşina riscă să fie redundant. Destul de incerte, zonele autobiografice sînt dozate cu parcimonie, dintr-o ezitare ruşinată a „despuierii“ în faţa cititorului. Oricum, frecvenţa mare a acestor lamentaţii teoretice (şi personale) riscă să obosească. La fel se întîmplă cu cosmetizarea prea atentă a textului, care, încărcat de ofense, semne ale mirării şi întrebări, de cele mai multe ori, retorice, îmbătrîneşte prematur. Gradul mare de retoricitate a textelor este explicabil prin destinaţia iniţială a acestora, căci ele sînt articole publicate între 1981 şi 2006 în diverse reviste de cultură. Fără îndoială, distincţiile teoretice sînt vitale, iar lămuririle autorului, preţioase. Încercînd să fie exact, Alexandru Muşina sfîrşeşte prin a obosi însuşi publicul pe care vrea să-l convingă, să-l convertească la o nouă formă de mesianism, de data aceasta, în poezie.

Talentul şi jocheul orb

„Talentul este un fel de armăsar superfocos care, bine strunit de un jocheu (cultura), poate cîştiga orice cursă, dar condus de un necunoscător sau lăsat de capul lui o poate lua razna sau chiar ajunge prin cine ştie ce prăpăstii“. Definiţia ironică a talentului, în accepţia lui Alexandru Muşina, reclamă relaţia complice între doi actori bine exersaţi: pe de o parte, talentul înzestrat cu sex appeal şi, pe de altă parte, cultura care joacă rolul jocheului. Desigur, relaţia ar fi viabilă în condiţiile în care culturii i s-ar recunoaşte rolul modelator, în locul înfumurărilor manieriste practicate de tinerii scriitori. Dar care poet talentat vede mai mult de lungul nasului? Riscul să-şi irosească talentul este plauzibil. Analiza clară, pe puncte a lui Alexandru Muşina este un adevărat „îndreptar“ pentru studiul sistematic al poeziei contemporane. În acest sens, discuţia pe „generaţii poetice“ este utilă. Tripticul generaţiilor literare face corp comun cu influenţa culturii în proiectele poetice: dacă „generaţia ’60 va fi generaţia fără modele viabile în faza de formare“, „la poeţii promoţiei ’70, adevărata realitate e cultura“, în timp ce „generaţia ’80 nu este atît o generaţie a culturii asumate ca natură, cît una a culturii asumate şi folosite cu naturaleţe“.

Revendicîndu-se de la generaţia ’80, Alexandru Muşina îi apreciază acesteia spiritul critic, rigoarea cu care poeţii îşi construiesc volumele, „răbdarea cu care aşteaptă să debuteze cu o carte integral realizată“. Astfel, dacă „puritatea“ poetică a generaţiei ’60 însemna penuria de modele viabile, deschiderea din deceniul al şaptelea i-a prins „maturizaţi“ pe principalii poeţi ai generaţiei ’60: în 1965, Nichita Stănescu avea 32 de ani, Cezar Baltag, 26, Marin Sorescu, 29. La antipodul acestui status quo stă generaţia ’80, frăgezită de deschiderea teoretică, socială şi culturală. Reprezentanţii noii generaţii renunţă la puritate în favoarea unui discurs critic acid, dublat de o conştiinţă a propriei valori, dar capătă frustrarea de a nu fi la fel de importanţi ca poeţii generaţiilor anterioare: generaţiei ’80 – la care aderă şi Alexandru Muşina – i se încetineşte intrarea în manuale sau publicitatea editorială, avînd, mai degrabă, un aer underground decît o evoluţie clară: „Generaţia ’80 e, cred, prima generaţie literară postbelică. În sensul în care nu ne mai raportam la marii interbelici ca la nişte magiştri: Blaga, Barbu, Călinescu, Vianu nu au fost contemporanii noştri; erau nume din cărţi, aproape ca Eminescu sau Alecsandri“.

Poezia „noului antropocentrism“

Jocheul orb plusează totul pe o singură carte: de aici, riscurile pe care şi le asumă. Printre acestea, acute rămîn izolarea, acuza de elitism, motivele pentru „bătălii“ canonice, întîietatea în istoria literaturii etc. Cultura nu este, însă, suma poeţilor sau suma volumelor publicate de aceştia. Virtualitatea operelor şi instruirea solidă a scriitorilor este raţia de libertate a culturii scrise. Dar, pînă la cultură, ne mănîncă scriitoraşii. Talentul, deşi premisă fundamentală a celor care au curajul să scrie, „nu poate fi «teoretizat» sau învăţat“ (apud Ezra Pound). De altfel, talentul rămîne o simplă variabilă în ecuaţia spiritului. Depinde în ce măsură scriitorul devine conştient de existenţa şi de resursele lui: în ce măsură „se fabrică“ un scriitor, în ce condiţii se plămădeşte materialul creator?

Pentru aceste întrebări, nu doar sensibilitatea poetică face diferenţa, ci şi gradul de conştientizare a actului creator şi educaţia scriitorului. Autorii care, odată alfabetizaţi, se simt şi scriitori, nu se pot rafina cultural pentru a da cărţi bune. E adevărat, „scrisul se învaţă“, se educă, iar programele de creative writing o dovedesc. Imitaţia, pînă la un punct, a antecesorilor, rezolvă condiţia sine qua non de citire a acestora, dar şi de încercare a unor „găoace“ poetice, de renunţare la „exuvii“, în sensul Simonei Popescu. Căutarea propriului stil să devină scop în sine. Prin urmare, Alexandru Muşina propune poezia „noului antropocentrism“. Una dintre premisele fundamentale ale acesteia este „centrarea pe fiinţa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de acum şi o anumită «claritate a privirii»“.

Revenirea sau, mai degrabă, însuşirea unor trăsături care definesc clasicismul greco-latin sînt alte atribute ale noului antropocentrism, odată cu „redimensionarea spiritualităţii corpului“. Nu ştiu însă în ce măsură mai este relevantă şi posibilă o astfel de poezie, în condiţiile în care corpul este deja text – dar unul pe cale să se ofilească, o efemeridă schimbată mereu cu altele –, iar clasicizarea e o simplă iluzie a literaturii. Nici vorbă de claritatea privirii: mai degrabă tulbure, existenţa este refractată prin prisme multiple, convergente şi divergente. De aici, deşertăciunea proiectului teoretic al lui Alexandru Muşina: prea prins să reînvie forme deja fixate, uită să inoveze, cu pretenţia găsirii pietrei filozofale.

Recomanda articolul prin: