OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Raconté par ceux qui l’on vu – sau „vazut de contemporani“ –, cum vine pe romaneste si se intituleaza o frumoasa colectie de Scrisori, memorii etc., reunite si adnotate de J.-G. Prod’homme, taman in 1927, la Editura Stock, cu ocazia centenarului mortii compozitorului, si relansata de Editura Humanitas in 2007, in traducerea si prefatarea lui Theodor Balan, cu prilejul Festivalului Enescu. Sa zicem. Cartea a aparut asta vara, mult inainte de festival, in binevenita si ignorata colectie „Contrapunct“, girata de Vlad Zografi. Desigur, o aparitie discreta, fara sa stirneasca nici un ecou. Cumva in logica normala a anormalitatii in care traim. E bine si asa. in fine, nu vrem sa deschidem o discutie netovaraseasca despre de ce citesc si pe cine iubesc romanii, dar credem ca este un moment potrivit pentru a aminti de existenta in librarii a acestei frumoase culegeri dedicate marelui Beethoven. Daca el a fost perceput si ca fiinta vie si „trestie ginditoare“ intr-un anume fel de contemporani, noua ne ramine doar muzica.

Marea muzica beethoveniana, contemporana si cu noi, care face si desface intreaga lume sonora ce i-a urmat. Istorie si popoare, destine colective sau individuale, muzica marelui titan de la Bonn ramine – sau ar trebui sa fie – un punct de reper in existentele noastre. Dincolo de partizanatele patimase pentru diferitele forme ale votului uninominal – de parca ne-am lupta pentru „Hernani“! – si dincoace de orgoliul patriotic brusc inflamat dupa o crima oribila comisa de un conational al nostru in Italia. Da, Beethoven este bun la toate, daca vrem sa si simtim ceva din aceasta lume in care mai mult gindim si smecherim idei, decit ni le asumam plenar.

Paginile dedicate lui Beethoven de diversi muzicieni, dar si literati, medici, pictori, prelati sau iubite (Bettina von Arnim) si prieteni, Goethe insusi sau oameni politici precum Baronul de Tremont, de la Consiliul de Stat – oare ce ar putea nota un membru al Administratiei Prezidentiale de astazi despre Stefan Niculescu sau Pascal Bentoiu? – pun in evidenta un om de exceptie la opera caruia avem noi acces astazi. in 2007. Muzica lui Ludvig van Beethoven ramine la indemina noastra, ca un bun al tuturor.

Parca am avut pana aurita cind am scris-amintit-remarcat, mai mult intr-o doara, chiar zilele trecute, ca anul acesta concertele cu prezente corale vor depasi norma curenta. De la inceputul stagiunii bucurestene au tot fost programate lucrari de mare anvergura vocal-simfonica, asa ca am putut beneficia de prestatiile excelente ale celor doua formatii, atit de la Radiodifuziune, cit si de la Filarmonica G. Enescu. Conduse de prestigiosii dirijori Dan Goia si Iosif Ion Prunner. Iata ca o combinatie intre Concertul in sol major pentru pian si orchestra, op. 58 si grandioasa Missa Solemnis, in re major, op. 123 ne este oferita de orchestra si corul Filarmonicii G. Enescu intr-un moment integral Beethoven. Avindu-i ca protagonisti pe dirijorul francez Amaury de Closel, un vechi prieten al Romaniei si colaborator apropiat al multor orchestre din tara noastra, pe junele, promitatorul pianist Henry Bonamy – a cintat si sub bagheta lui Ionescu-Galati, dar si cintaretii Elena Stancu, Sidonia Nica, Hector Lopez si Ion Dimieru, ce au asigurat partea vocala a faimoasei misse beethoveniene. O seara agreabila in sine, o seara plina de acorduri minunate.

Poate ca atit dirijorul, cit si pianistul nu s-au ridicat la nivelul pretentiilor sau, uneori, fasoanelor-exigentelor noastre, dar muzica, minunata muzica a acestui extraordinar „luptator cu singuratatea“, cum il numea cindva ignoratul astazi George Balan, ne-a facut sa ne simtim bine pret de doua ore. Si sa creasca puseele orgoliului national mindrindu-ne ca avem formatii orchestrale si corale cum putine tari din lume poseda. Solistii cei tineri de la Missa, chiar foarte buni, ad integrum, cu voci bine cultivate si armonizate cu importanta grandorii sonore beethoveniene. Ne intrebam mereu, macar ca sintem scutiti de a face obligatorii analize strict tehnice, mai mult sau mai putin critice – scriem de placere si nu din obligatiile profesionale ale unui profesionist, dar care ofera si libertatile celui care, nefiind prins in ochiurile de plasa ale „sistemului“, poate spune uneori chiar ce crede cu adevarat, cum reusim sa mentinem viata muzicala romaneasca la o cota valorica ridicata. Stiind bine putinatatea resurselor materiale.

Poate cu alt prilej sa latim aceste consideratii. Amaury de Closel si Henri si Bonami corecti si cuminti, fara anvergura, dar si fara derapaje neplacute. Asigurind, totusi, un bun nivel al interpretarii, astfel ca sa plecam la casele noastre fericiti si multumiti de inca o zi de viata. „Stie tot, dar noi nu putem inca intelege totul; va mai curge multa apa pe Dunare inainte ca tot ceea ce acest om a creat sa fie inteles de toata lumea. s…t Toata lumea il intelege acum pe Mozart, nimeni nu-l intelege bine pe Beethoven; ar trebui pentru asta sa ai un nivel spiritual foarte inalt si inca multa sensibilitate, sa fii nespus de nenorocit in dragoste sau macar nenorocit“, marturisea Franz Schubert, acum aproape doua sute de ani. Ce-ar mai fi de adaugat?