OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luis Buñuel
Ultimul meu suspin,
traducere de Luminita Voina-Raut,
Colectia memorii, jurnale, convorbiri
Humanitas, 2004, 336 p.


Cum sa scrii si, mai ales, ce sa scrii cind ai in fata un document atit de viu si neobisnuit ca Ultimul meu suspin si, respectiv, un portret – uneori halucinant, niciodata complezent, dar intotdeauna misterios, sagalnic si moralizator – ca cel al cineastului Luis Buñuel?
Inainte de toate, desi intentia autobiografica este declarata, iar rezultatul este un document literar ca atare, cititorul ar putea avea o stranie impresie, aceea de a nu se fi aflat, cu necesitate, in fata unei carti propriu-zise. Iata o ipoteza…

Si doua argumente: primul relevat de materialul relatarii, unul sincopat, digresiv, adecvat mai curind cinematografiei de scurtmetraj decit memorialisticii construite minutios si accentuat monologal; fondul este viu, dinamic, iar reflexivitatea atenuata de prezenta masiva a contactelor intersubiective. Materia cartii este plamadita mai ales din prezente nemijlocite in detrimentul exercitiilor de interioritate. Luam nota de figura lui Buñuel in chiar tesatura vie a prezentelor, locurilor si manifestarilor, cu exceptia citorva pagini in care protagonistul alege sa se izoleze din ratiuni ce tin de natura expunerii (de pilda, capitolul in care Buñuel vorbeste – „pro si contra“ – despre pasiunile, placerile si simpatiile sale, despre ceea ce-i repugna, il dezamageste sau il deprima). Al doilea argument este decelabil daca avem in vedere „reteta“ expunerii: recunoastem aici „mina“ lui Jean-Claude Carrière, povestitorul care a reusit sa surprinda exact, in actul scriiturii, o experienta de viata atit de personala, un om care i-a stat alaturi cineastului dincolo de limitele cadrului profesional, excedindu-si – sau poate confirmind o data in plus – calitatea de scenarist.

O constatare suplimentara, esentiala in ordinea aprecierii compozitiei textuale: intregul expozeu autobiografic este insistent patruns de credinta artistului in ubicuitatea hazardului, avind drept consecinta acceptarea misterului ca eveniment, ca survenire nemediata ce suspenda, la limita, voluntarismul trufas al omului, insolitind sentimente, ginduri si atitudini.
Buñuel devine martorul zbuciumului secolului al XX-lea, prin aderenta la miscarea suprarealista si chiar prin zelul sau republican; Madridul si Parisul ii desavirsesc formarea in contextul anilor navalnici ai miscarilor artistice de avangarda, iar contactele cu mari personalitati ale vremii ii deschid perspective complexe; cunoaste indeaproape scriitori celebri, pictori si artisti reputati, vedete din lumea filmului si multi, multi altii.
Exista, in formula de redactare a cartii, un punct nodal, in raport cu care diversitatea episoadelor povestite poate fi sesizata centripetal: capitolul Ateu, gratie lui Dumnezeu vorbeste despre puritatea si fascinatia hazardului, atractia misterului si, undeva, strecurindu-se intre ele, inocenta si libertatea imaginatiei.

Dar poate ca nota cea mai specifica a cartii o da umorul, fie el unul negru; bunaoara, cu privire la filmul Viridiana: „…Imi amintesc mai ales de personajul extravagant care interpreta rolul leprosului si care era pe jumatate vagabond si pe jumatate nebun. I s-a permis sa traiasca in curtea studioului. N-avea nimic dintr-un actor propriu-zis si totusi in film mi se pare minunat. Dupa un timp, ajungind la Burgos, se odihnea pe o banca. Trec doi turisti francezi care vazusera filmul. Il recunosc si-l felicita. Cersetorul isi stringe precipitat boarfele, isi ia bocceaua la spinare si pleaca strigind: Ma duc la Paris! Acolo sunt cunoscut!“ Buñuel incheie brutal: cersetorul „a murit pe drum.“