OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bogdan Popescu
Cine adoarme ultimul
Prefata de Daniel Cristea-Enache
Editura Polirom, Colectia „Ego.Proza“, Iasi, 2007, 432 p.

Un scriitor mai bun si mai personal decit multi dintre rasfatatii recenti este Bogdan Popescu. Desi a primit premiul pentru debut al Academiei pentru volumul Vremelnicie pierduta, el a ramas un anonim, chiar daca volumul din 2002 ar fi meritat sa-l aduca in prim-plan. Romanul abia tiparit la editura Polirom, Cine adoarme ultimul, rascumpara rabdarea autorului si, daca am trai intr-o lume (literara) normala, ar trebui sa-i asigure prozatorului un loc pe podium. E o carte matura, extrem de bine scrisa si construita cu inteligenta si stiinta, care nu se rusineaza sa valorifice tertipuri ale prozei clasice, dar nici nu se teme sa le dubleze de un umor nebun; e o carte mirabila in felul ei, care face din firesc, din simplitatea atent, simetric organizata atuuri care nu au cum sa nu cucereasca la lectura.
Aproape tot ceea ce tinerilor prozatori le lipseste sau le vine cam anapoda devine rentabil in romanul acesta, care imbina apetitul pentru povestire cu structura savanta, acribios premeditata, fantasticul de cea mai dogmatica stirpe cu umorul savuros, rabelaisian, as spune de nu m-as teme ca am sa fiu taxat de gasca vesela de la Cultura.

Varietatea cartii reiese din imbinarea atenta a trei perspective narative care, desi aparent contradictorii, se completeaza, se intilnesc si alcatuiesc, impreuna, aceeasi poveste, care nu e decit viata ca vis a Celui ce Doarme. Mai intii, exista un background fantastic, situat la limita dintre epos si arhetipal, care acrediteaza ideea unui Sat cu Sfinti cu adinci radacini infipte in timpurile originare in care marile naratiuni, miturile de fapt, orinduiau lumea; registrul verosimil nu e decit un repaus al celui dintii, mereu latent, gata sa rabufneasca prin porii unei normalitati febrile, dar stapinite tot prin poveste. in afara acestei instante narative impartiale, relaxata, detasata, neimplicata in cursul lucrurilor, mai exista scrisorile lui Ectoras, fiul directorului scolii, student sarit de pe fix, cu un nesat de povestas pe care si-l ostoieste scriind ample epistole, interceptate, unui amic barbos pe care il ia mereu peste picior, si, la concurenta acerba, „conferintele“ tinute de intelectualul satului, profesorul ratat Marin Foiste, in fata unui inchipuit auditoriu, pe care el nu ezita sa-l initieze totusi in tainele apocrife ale istoriei locului.
Pentru a da cit de cit seama de aceste sondari in aceeasi materie epica suculenta, cuceritoare, ma voi opri, pe rind, la fiecare din aceste niveluri ale textului.

Realitatea fantastica
Romanul debuteaza straniu, impunind etalonul unei lumi autarhice, rupta de realitate, dar plauzibila prin firescul cu care este evocata: nici o incordare, nici o ezitare a vocii narative: „De vreo trei zile incepuse sa se auda zgomot de car dinspre codrul de la Apusul Satului nostru cu Sfinti. Oamenii erau nitelus tulburati si scosi din ale lor, caci, cu destula vreme in urma, ziua si noaptea isi incurcasera intre ele culorile si spoisera cerul cu cenusa. Se lasase si o liniste fioroasa: pasarile zburatoare nu mai voisera sa iasa din cuiburi, cele de prin curti se ghemuisera in fundurile cotetelor; dobitoacele mari se incapatinau sa stea nemiscate in grajduri ori in tarcuri; s…t vintul incetase sa bata si vazduhul incremenise; izvoarele lunecau la vale in tacere, rostogolirile apei erau moi, fara bolboroseli ori clipocituri; pina si Dunarea, povestea unul care avusese vitejia sa se departeze de sat, isi domolise curgerea si parea ca da sa se opreasca“. Ce anume se petrece, de perturba „nitelus“ ordinea obisnuita a satului? O nimica toata, nimic, de fapt, iesit din comun: „Venea Sfirsitul cel Mare si era nevoie sa faca ce-or face, sa-l scuture putin pe Cel ce Doarme ori sa-l inlocuiasca“. Pe acest fundal apocaliptic nu e nimic mai nimerit decit trecerea tihnita, calma, a unui car in care zac draci pravaliti in betie crunta. Reactia? „Oamenii se cutremurara si se scirbira.“ Tonul acesta familiar se pastreaza in toate capitolele care sondeaza realitatea fantastica a Satului cu Sfinti. Ecourile marqueziene, observate prompt de comentatorii de pina acum ai cartii (Daniel Cristea-Enache si Doris Mironescu), sint plauzibile, dar nu rezolva si nici nu clasifica acest palier al naratiunii.

Fantasticul cultivat de Bogdan Popescu nu este unul situat in proximitatea miraculosului, ci unul care nu contrazice prin nimic realul, constituind o nisa nu tocmai discreta a acestuia. Marin Pacatosul oblojeste un diavol cazut, care devine ied si alcatuieste cu salvatorul sau o simbioza nu neaparat infricosatoare. Este o mostra de perfecta naturalete a inserarii fantasticului in miezul realului, simpla anuntare a ceea ce urmeaza.
Nu factologia propriu-zisa, evenimentialul de coloratura paranormala atrage atentia, ci amuzamentul cu care toate aceste blajine lezari ale obisnuitului se insereaza, fara sa creeze vreun dezechilibru strident. Exista, aflam, Cel ce Doarme, al carui vis e, de fapt, viata intregului Sat cu Sfinti. Nu e o zeitate pagina, ci o prezenta localizata cu precizie, deci extrem de concreta: el isi are salasul „sub tulpini tepoase de urzici din codrul vinat si tremurat de Apa Mortilor de la Miazanoapte“.

Altfel, preotul isi poarta cu seninatate, de nu chiar cu mindrie frumusete de coada de guster pe sub sutana, un cal atirnat pentru juganire de creanga unui copac cere ajutorul, realitatea capata contururile modelate de Tusa in aluat, un inger isi incurca aripile jerpelite in firele de telefon, un mort vorbeste in cel mai vulgar mod cu putinta („Pai, gata, bai, pulica, m-ai omorit, ce mai vrei? Ce doctor? Ia chiombeste-te de colea!“), in padure muschiul creste pe partea dinspre sud a copacilor, tiganul Daie Gulu revine din moarte, ca personajul lui Stefan Banulescu, Andrei Mortu, trage un chef de pomina cu lautari si tot asa. in acest timp, satul isi vede, nestingherit, de ale sale. Si de ce s-ar sinchisi de toate aceste distorsiuni ale realitatii, de vreme ce accepta ca „exista cineva numit Cel ce Doarme si care, visind, inriureste lucrurile ce se intimpla aievea“? Moartea isi iteste semnele la tot pasul, cochetind senina cu lumea celor vii, iar intelepciunea ii indeamna pe sateni sa accepte totul comme il faut. „Ca sa-l dibui pe Cel ce Doarme, afirma misterios Foiste, trebuie sa stii sa vezi scrinteala tuturor ale firii.“ Iar aceasta scrinteala nu e aceeasi cu cea a realitatii onirice pe care oamenii o traiesc impacati. Motivul, de origine baroca, al vietii ca vis, privilegiat de romantici, devine la Bogdan Popescu simplu pretext pentru a-si construi o lume fastuoasa, nedislocata de evenimentele de dincolo de fire.

Lumea ca spectacol
Celelalte doua perspective, care ar exemplifica unghiul de vedere comun, al unor indivizi normali, nu sint mai putin spectaculoase. Cei doi, Ectoras, studentul care din cauza unei restante devine Repetentul, si „omul de cultura si aleasa simtire“ Marin Foiste nu sint doar protagonisti ai acestei lumi, ci chiar demiurgi ai ei, caci din naratiunile lor, care se intretaie, se dueleaza si chiar se saboteaza (profesorul sustrage scrisorile mai tinarului combatant), dospeste intreaga lume fictionala. Efectul este de ordinul carnavalescului, caci totul devine spectacol de cea mai spumoasa esenta. Cei doi creeaza, in direct, o mitologie a Satului cu Sfinti, pe care o inscriu cu egala liniste intr-un cotidian deloc contrazis. Fie ca e vorba de lumea copilariei si a adolescentei lui Ectoras ori de cea incetosata de aburii lirici si mai ales etilici ai tineretii lui Foiste, povestile se genereaza una pe alta, deviaza firesc, divagatiile devin regula, insa totul este abil controlat, astfel incit orice amanunt isi va gasi raspunsul intr-o poveste ulterioara. Bogdan Popescu nu cauta pitorescul rural, precum Florin Lazarescu, de pilda, ci incearca sa confere urzelii un desen bine definit, caci fragmentarismul nu este decit aparent.

Ceea ce leaga mai ales toate firele, nu putine, este umorul irezistibil, sanatos, sub tratamentul caruia cele mai terifiante ori crude conjuncturi devin surse de ris inepuizabil. De mult nu mi-am mai furat singur si cu buna stiinta caciula, incercind sa amin sfirsitul lecturii unei carti; de data asta ramii cu regretul ca totul se termina in doar 420 de pagini. Nu e un comic de situatie propriu-zis, cu toate ca acesta nu lipseste nicidecum, ci unul de viziune: Bogdan Popescu construieste o lume pe care o trateaza cu un haz nebun, acordindu-i tusele ingrosate benefic ale carnavalescului; totul se straduieste sa fie altfel decit pare, luindu-si in serios aceasta caraghioasa tentativa de masluire a evidentei si gasind cele mai naive scuze pentru derapajul inevitabil.
De pilda, in urma unui nefericit accident, un camion militar spulbera cocioaba profesorului, iar acesta scapa ca prin minune. Firesc, da o declaratie la politie. Da, dar ce fel de declaratie? „Sus, ca titlu, cu un D plin de cirlige si intorsaturi de condei, scria: «Declaratie». Ceva mai jos, in dreapta, se lafaia un motto: «Cercind cu degetul amar muiat in tina/ trupul sa-i pipai Celui Bun de Sus./ Mi se-arata-n suis, de ginduri/ pe Cruce ravasit, Iisus...“. Dupa motto, declaratia propriu-zisa, care incepe cum nu se poate mai promitator: „Cu aur, smirna si tamiie imi plamadeam versul in trudnicu-mi salas, caci in acea noapte ce se anunta plina de har si nicidecum, un ciob de-Apocalipsa, daruri biblice se revarsau asupra mea, paginul, dar umilul.

Din pana cea maiastra zburau si se asezau singure pe neprihanita fila cuvinte parca nu de mintea mea strunite“. Macedonskian de-a dreptul... Nu mai putin caragialean, caci, dupa ce pretinde mult mai mult decit valoarea bunurilor distruse, poetul pune punctul pe i, intr-un puseu retoric à la Rica Venturiano: „insa nici o suma nu poate compensa indeajuns izgonirea Muzei din cotlonul ei albastru. Nu mai pot scrie poezie desavirsita, nu mai pot picta cu har zeiesc. Ar fi fost de bun-simt sa ma omoriti si pe mine, caci de aici incolo voi fi un mort viu. Mi-ati ucis inspiratia, mi-ati juganit harul. Va rog sa chibzuiti cam cit costa acestea. De-mi vor reveni – o, ferice ceasuri – cindva, ma oblig sa va anunt si sa va restitui suma, dupa ce, desigur, voi fi scazut contravaloarea perioadei fara de Muza de pina atunci“.

„Dumnezei zanatici“
Dar lucrurile nu ramin cantonate in zona acestui spectacol permanent, ci capata intelesuri mai adinci, pe masura ce detaliile se acumuleaza. Profesorul Foiste dispare fara urma, la fel Ectoras, care observa ca visele sale incep sa prinda contur. Cititorul capata o banuiala ce-i va fi confirmata de final: nu cumva acestia sint, pe rind, Cel ce Doarme? Nu cumva ei viseaza intreaga fictiune onirica cu care ne delectam? Odata cu disparitia celor doi lumea se imblinzeste: „Povestile si intimplarile isi incetara invirtejirea, iar contururile lor tari, ce puteau fi simtite cu trupul, se inmuiara si se topira usor. Se lasa liniste“.

Foiste si Repetentu ajung in miezul fictiunii propriu-zise, care e viata Satului cu Sfinti si pe care o genereaza, alaturi de alti Adormiti: ei devin, cum singuri se numesc, cu amuzament – cum altfel? – „doi dumnezei zanatici“. Ultima replica nu e decit o invitatie la continuarea competitiei narative, caci visul lor intretine mersul lumii: „Hai, Repetentule, cine adoarme ultimul...“. „E un fel de moarte ce facem noi aicea, nu?“, intrebase, inainte, acesta din urma, acceptind, fara crispari, situatia. Ecuatia se rezolva astfel cit se poate de simplu: cei doi devin, in vis, demiurgi ai lumii, fara ca romanul sa capete o prea vizibila alura autoreferentiala, caci nu ii postuleaza, tezist, ca autori. Solutia, apreciata inspirat de Doris Mironescu, este in spiritul romanului: „coerenta lumii narative este asigurata din interiorul ei, fara recursul la transcendenta de bilci a prozei metatextuale“. Ar fi rezistat oare Mircea Cartarescu, Ion Manolescu si alti postmodernisti declarati sa duca textul in aceasta zona? Probabil ca nu.

Bogdan Popescu alege insa aceasta alternativa simbolica, deschizind, in timp ce inchide un cerc, lumea fictionala catre alte posibile derulari. Caci Ectorasi si Marini Foiste, bravi povestasi, exista nu ca sa povesteasca lumea, ci ca sa o intemeieze continuu. Cine adoarme ultimul este, nu ezit sa o spun, una dintre cele mai acaparatoare carti care au aparut dupa 1989, apta sa impuna definitiv un nume care merita sa fie respectat: Bogdan Popescu.
Abia astept sa mai treaca ceva vreme si sa reiau acest roman...