OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe aici, nu stim ce sa facem cu cei rai. Hotii, tilharii, criminalii (ca si nebunii ori cersetorii) ne ingrozesc, ne scirbesc. La zdup cu ei cind ii prindem in exercitiul functiunii, si cu asta, basta!, ne-am spalat pe miini! Nu ne intereseaza cum si-au dus zilele inainte, desi era clar ca, lasati sa crape de mizerie, nu puteau sa devina, in destule cazuri, decit hoti, tilhari si criminali. Nimeni nu-si bate capul cu viata lor nici dupa ce au fost vomitati in libertate de gurile puscariei, asa ca, inevitabil, cei mai multi dintre ei o iau de la capat, sucombind iar la sinul „mititicai“.

Ca e asa, s-a vazut clar din intimplarile ultimelor zile din Italia, intimplari cu „eroi“ de cetatenie romana, care au facut ca tarile din UE sa inceapa a-si inchide grabnic o parte din usile deschise in fata emigrantilor din zona carpato-dunareano-pontica. Romania s-a dovedit complet descoperita in fata evenimentelor, nu-si facuse temele nici la acest capitol: habar n-avea macar despre cifra emigrantilor nostri in tarile UE; cit despre vreo strategie ca sa-i monitorizeze si sa-i apere, nici nu se punea problema; cireasa de pe tortul asta negru s-a dovedit a fi ne-putinta (sau ne-vointa?) vinovata, ba chiar ticaloasa a consulatelor si ambasadelor noastre de a se implica in viata diasporei romanesti, cea pentru care, printre alte misii la fel de importante, functionarii lor erau platiti sa ocupe acele posturi. Pentru mine, acum, statul roman nu e departe de imaginea deplorabila a parintilor detracati, din zona lumpen, care, paruindu-se intre ei sau infundind circiumile, isi uita cu zilele copiii inchisi in casa, unde acestia mor de foame sau iau foc de la plitele nesupravegheate sau sint ingropati sub peretii cocioabelor natale in urma cine stie caror altor nenorociri.

E socant ca statul roman, cu toata liota de functionari mai prost sau mai bine platiti, nu e in stare sa-si protejeze si, la rigoare, sa-si aduca la ordine cetatenii alungati aiurea, dupa o piine mai buna, tot de neputinta lui; dar la fel de socant e faptul ca stam mizerabil si in mic, la nivel de individ: s-a vazut limpede si dureros in anchetele postului Realitatea Tv, cu ocazia acestor intimplari barbare, care ne-au pus iarasi intr-o lumina cum nu se poate mai proasta, ca nu s-a gasit si nu se gaseste nici un ins prin consulate si ambasade care sa-si puna problema macar simplu, adica omeneste, crestineste: „cum, Doamne, sa nu intind o mina de ajutor unuia de-al meu, care vrea sa se intoarca in tara si nu are nici acte, nici bani, furati poate tot de un concetatean?!“. N-au timp consulii si ambasadorii nostri de asemenea fleacuri. Uneori ma intreb – dar la ce bun si cu ce efect sa ma intreb eu, un simplu cetatean: ce-or fi facind ei, saracii, toata ziulica, prin casile acelea, probabil microfonizate la maximum, cum era prin ’94 Ambasada romana de la Sofia? Nu s-or fi plictisit, dragutii, de suete, birfe, popa-prostu’ si alte aventuri?

Nu incap nicaieri
Nu sintem, asadar, nici dupa asta lunga tranzitie, deloc pregatiti pentru cei rai. Avem alte griji: alegeri, partizanate, birfe, suete, popa-prostu’. Dar, nu stiu cum se face, nici pentru cei buni nu sintem pregatiti! Tot la Realitatea tv, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu au inceput sa aduca la Altfel, emisiunea lor cel mai adesea plina de miez, tineri romani destepti si culti si titrati, care insa nu-si gasesc un loc de munca in tara. Cel putin unul dintre ei, cu studii si de teologie, mi-a facut o impresie extraordinara. Cum mi-au facut si altii, vazuti in alte ocazii, pe alte canale media, dar aflati in aceeasi situatie. Fiindca – e de-acum „un loc comun“, vorba unui ziarist reciclat – sint multi tineri compatrioti care fac studii la inalte scoli din strainatate, dau doctorate la prestigioase universitati occidentale, iau diplome de invidiat si, la intoarcerea acasa, nimeni nu are nevoie de ei. Ei nu incap nicaieri. Someaza, dispera, se degradeaza, se sinucid sau aleg exilul, in cele din urma. Si asta in timp ce universitatile noastre gem de parodii obosite de doctori in diverse stiinte, priceputi pina la Dumnezeu la plagiate, turnatorii sau „lucrari“ de culise, prin care isi pastreaza pozitia pina ies, in glorie, la pensie – nu inainte insa de a asigura o piine comoda si pentru niscaiva neamuri, ca sa perpetueze, pe de o parte, mediocritatea si neadecvarea lor, pe de alta parte, exasperarea noastra ca nu se mai schimba odata lucrurile in bine si la noi.

Va fi trecut in rindul sfintilor?
Daca nu sintem pregatiti pentru cei rai si pentru cei buni, unii, ca mine, vai, nu sint pregatiti nici pentru sfinti. Acum citiva ani, preotul din satul in care m-am nascut mi-a spus ca parintele Antim Gaina, varul primar al tatalui meu, va fi canonizat. in primul moment, l-am privit socata, de parca nu i-as fi inteles vorbele: pina atunci, pentru mine, sfintii erau nascuti intotdeauna undeva „departe“ sau macar in locuri necunoscute mie sau foarte misterioase sau, cel putin, demult! Daca printr-o intimplare, posibila de altfel, l-as mai fi si cunoscut pe unchiul acela preacuvios, mort la manastirea Secu in 1974, mirarea mea ar fi fost, probabil, si mai mare: cum, un om pe care l-am cunoscut si eu, nascut la citeva case de mine, va fi trecut in rindul sfintilor?!

Am fost apoi pe urmele protosinghelului Antim Gaina la manastirea Secu. M-am inchinat, in paraclis, la moastele sale; am vorbit cu calugari batrini, sa aflu ce se putea afla, si m-am dus sa-i vizitez chilia. Acum era locuita de un alt calugar, fireste, care ne-a deschis numai dupa ce, am banuiala, ne-a cercetat prin vizor (!), sa vada cine sintem; m-am holbat la incaperea sufocata de lucruri nu ca la o chilie, ci ca la locuinta unui barbat singur, fiindca semana cu locuinta unui barbat singur si neingrijit. „Pai atitea perne si pernute avea parintele Antim?“, l-am intrebat, dezamagita, pe calugarul care ma insotea. „Nuuu, mi-a raspuns cuviosia sa, pe vremea parintelui nostru aici nu erau decit o lavita de lemn, o masuta tot din lemn si o soba.“ Si s-a uitat la mine cu atita mila descumpanita, incit mi s-a facut rusine de stupiditatea si necuviinta intrebarii mele. Si doar citisem in Patericul romanesc ce viata, nu austera, ci de canon dusese parintele Antim. Dar, sub imperiul aceleiasi uimiri prostesti, uitasem cu desavirsire tot ce citisem!
Ne temem si de criminali, si de sfinti, fiindca ei sint niste limite. Iar cei mai multi dintre noi nu ne intelegem bine cu limitele. Ne simtim in largul nostru numai in partea calduta de lume.