OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fundatia „Iuliu Maniu“ a implinit, in toamna anului 2001, 50 de ani de existenta. Nu este cea mai veche asociatie a romanilor din America (dupa toate probabilitatile, cea dintii a fost societatea Carpatina, din Cleveland, Ohio, infiintata in 1902), dar in mod sigur cea mai bine cunoscuta.
Ne aflam la sfirsitul ultimului razboi mondial. Una dintre consecintele lui a fost si aparitia in Europa occidentala a unui val gigantic de refugiati, multi dintre ei fara mijloace de trai, fara documente de identitate si fara capacitatea de a-si dovedi gradul de educatie. Organizatia Natiunilor Unite a decis pina la urma ajutorarea acestor nedoriti, iar prin serviciul de relocare, multi au fost admisi in Statele Unite si preluati de International Refugee Organization (IRO). Dar aceasta nu schimba situatia romanilor, care raminea cu deosebire grava. Argumentul sovieticilor era acela ca Romania, Iugoslavia si Bulgaria au fost eliberate de sub dominatia fascista. Asa stind lucrurile, ele nu puteau avea refugiati. Interdictia admiterii romanilor va fi ridicata prin legi adoptate succesiv in 1948, 1953 si 1965, ceea ce va face ca un numar de compatrioti ai nostri sa poata emigra in America. De aici necesitatea unei organizatii care sa faciliteze integrarea nou-venitilor in sistemul tarii-gazda. Fundatia „Iuliu Maniu“ (Iuliu Maniu American Romanian Relief Foundation, Inc.) si-a asumat aceasta responsabilitate.
Scopul imediat era acela de a le oferi tinerilor ajunsi in America ajutoare financiare care sa le permita sa urmeze cursuri, asigurindu-si astfel un viitor. Banii rezultati din donatii si ajutoare au fost redistribuiti mai ales in vederea studiilor, dar au existat situatii in care au fost ajutati si batrini singuri, aflati in imposibilitate de a face fata greutatilor. Unii dintre ei au primit ajutoare de supravietuire, in vreme ce pentru altii au fost facute demersuri ca sa primeasca asistenta medicala gratuita, admitere in spitale sau la azil, bani sau locuri de munca.

Totusi, munca adevarata a inceput o data cu admiterea masiva a refugiatilor romani. Acestia nu puteau veni decit dupa ce se gasea cineva care sa le garanteze subzistenta pina ce deveneau ei insisi independenti. Cum cei mai multi garanti se aflau raspinditi pe intreg teritoriul Americii, Fundatia a functionat ani de zile ca mesager si intermediar. Emigrantii erau asteptati la ancorarea vaselor (cei mai multi soseau pe atunci cu vaporul), ajutati sa-si recupereze bagajele si sa se descurce cu functionarii in cazurile, numeroase, in care nu puteau comunica in engleza. Erau apoi transportati spre destinatia ultima, platindu-li-se biletul de tren, de autobuz sau vapor, era notificat garantul si se urmarea ca acesta sa-si respecte raspunderea pe care si-o luase. Uneori, lucrurile se complicau, iar nou-sositii trebuiau sa ramina luni de zile in custodia voluntarilor Fundatiei. In lipsa unor locuri de plasare, propriile lor apartamente si spatiile pentru servicii sociale din biserici au fost pline pina la refuz cu oameni si bagaje. Copiii trebuiau inscrisi la scoli, parintii, ajutati sa-si puna in ordine hirtiile, invatati sa se descurce intr-un mediu cu totul strain. Tot ei au fost aceia care le-au predat nou-sositilor engleza. Un asemenea efort e aproape cu neputinta de inteles astazi de cei veniti mai tirziu, intr-o societate cu servicii sociale bine puse la punct. Dar ne aflam la sfirsitul unui razboi devastator si intr-o vreme cind ajutorarea semenului era simtita ca o datorie de onoare.

Poate ca persoana careia ii revin cele mai multe merite in aceasta actiune este Veturia Manuila, intemeietoare in Romania a miscarii de asistenta sociala si fondatoare a Scolii superioare de profil. A adunat in jurul sau oameni care au facut o gigantica munca gratuita, de ajutorare a concetatenilor lor, fara sa ceara in schimb vreo rasplata sau recunoastere.
Actul de inregistrare a asociatiei este semnat de nume binecunoscute ale exilului romanesc. Dintre cei de atunci nu a mai ramas nimeni in viata. Cu obiective schimbate, cu o colectie de arta populara romaneasca, o biblioteca si cu invitati care prezinta situatia politica din Romania, Fundatia continua sa existe. La sedinta de aniversare a jumatate de secol de activitate, m-am aflat in sala eleganta a Clubului Femeilor Republicane din America. Urmasii martirilor de acum un sfert de secol erau acolo, batrini acum si ei, fragili si la fel de incapatinati.

*
Atunci cind un tinar pe care l-ai cunoscut moare de ziua ta, tragedia intra in carnea amintirii.
In vara lui 1968, profesorul Mihai Pop relua obiceiul de a-si duce studentii pe teren pentru a cunoaste direct si la fata locului felul in care arata cultura populara. Obtinuse in mod nesperat niste bani si a stabilit ca loc al culegerii satul Boisoara din Tara Lovistei, in judetul Vilcea, un loc in care se ajungea greu, dincolo de apa Oltului, la poalele Fagarasului. Aveau sa-i insoteasca si citiva cercetatori ai Institutului, printre care m-am numarat si eu. S-a intimplat ca tinarul Culianu, pe atunci student in anul al doilea la Filologia din Bucuresti, sa fi nimerit in acel grup din care mai faceau parte citiva alti viitori etnologi si literati ca Paul Drogeanu, Serban Anghelescu, Silviu Angelescu sau D.R. Popa. Erau toti colegi de an si, cu o singura exceptie, adolescenti. Oraseni, copii care nu scosesera capul din cartierul in care se nascusera. Ideea s-a dovedit excelenta, dovada ca trei din acel grup de studenti au devenit ei insisi etnologi, specialisti in cultura populara. In timpul acelei imersiuni in folclorul unei zone traditionale, Culianu a facut parte din grupul care-mi fusese repartizat mie. Am colindat atunci dealurile in cautarea unor legende locale, dar si mitologice, am cules balade. Locul era inca bogat in traditii si doi etnologi – Andrei Pandrea, fiul avocatului si politologului Petre Pandrea, doctor in sat, si, mai tirziu, Ion Mohanu – aveau sa probeze acest lucru.
Presupun astazi ca I.P. Culianu era la ora aceea un tinar timid si mai degraba interiorizat, care nu se avinta sa chestioneze, nici sa-si exprime entuziasmul. N-aveam sa-mi mai amintesc de el. Mi-a reimprospatat memoria chiar el, multi ani mai tirziu, in primavara anului 1985, cind ne-am revazut la Paul Barbaneagra. Ne adunasem in ziua aceea, in superba casa din Marais, citiva dintre vechii si noii emigranti aflatori in acel moment la Paris. Intre ei, poetul Nicu Caranica, Ion Ureche, Theodor Cazaban, Dragomir Costineanu, Serban Cristovici, traducatorul Cetatii totale a lui Constantin Dumitrescu, Sanda Golopentia. Ioan Petru Culianu venise insotit de sotia sa, femeie atragatoare, cu o privire lichida.

Timp de vreo doua ceasuri s-a discutat despre mai tot, de la Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte la René Guenon, obsesia de atunci a gazdei, si la catedralele de pe Loire si modalitatea cea mai adecvata de a le pune in valoare prin imagine filmata. Culianu era un alt om decit cel din adolescenta, din satul unde se initia in folclor. Studiile stralucite la Roma si Paris ii schimbasera perspectiva si-i dadusera o alta incredere in sine. Cultiva acum paradoxul, ii placea sa se lanseze in afirmatii contradictorii, se juca si ne facea atenti sa nu-l luam in serios, fiindca tot ce facea era de dragul cozeriei si al anturajului. Ii placea sa se poarte adolescentin. Arata ca un elev premiant care se urca pe masa si recita Nunta Zamfirei. Era, pe deasupra, dragut. Toate ii ieseau bine. Ridea cu pofta, cu un sentiment de eliberare, ca un om tinut multa vreme singur, la lumina veiozei. Am pastrat pina in ziua de azi aceasta impresie. Era deja un savant cunoscut, mai ales in mediile universitare, dar tinuse conferinte si inaintea unor mireni la Casa romaneasca de la Paris, unde isi facuse admiratoare. Alterna in vorbire precizia stiintifica si rasfatul, cu o trecere copilareasca de la una la alta. Avea sa tina cele doua cursuri de apa in vaduri separate in lucrarile stiintifice si in cele destinate publicului nespecialist. In acestea din urma isi ingaduia extravagante lingvistice, prognoze politice, ironii si jocuri pe care unii nu le-au luat usor.
Cind a fost asasinat avea 41 de ani. Este virsta la care, in stiinta, abia ai invatat sa mergi pe picioarele tale. Am aflat de moartea lui in aceeasi zi, citeva ceasuri mai tirziu. Vestile rele circula repede. Ramii sa traiesti cu un sentiment de vinovatie atunci cind stii ca ziua ta de nastere este ziua de moarte a unui om mai tinar decit tine.

Citiva ani mai tirziu, Ted Anton publica o carte in care incerca sa descopere mecanismele asasinatului. Facea ceea ce s-ar numi o investigatie exhaustiva, adica lua in calcul toate posibilitatile. Aproximativ in felul masinilor de jucat sah, care examineaza si ele toate mutarile, inclusiv pe cele pe care orice jucator, oricit de priceput, le ignora, omul avind capacitatea sa se orienteze selectiv spre solutii plauzibile. Ceea ce urmarea era sa dea impresia de complex sau macar de complicat. Intervievase o multime de oameni care il cunoscusera in tara sau in afara ei si a pus una linga alta toate ideile care au rezultat din discutii, unele de-a dreptul bizare. Asa se face ca intre cauzele posibile ale mortii este enumerata si aceea ca ar fi fost o victima a cartelului de la Medelin. Ceva legat de experimentarea pe piele proprie a efectului samanic al drogurilor. Sau este citata o confesiune pe care i-o atribuia lui Culianu, potrivit careia ar fi intrat in partid ca sa scape de presiunea Securitatii, care voia sa-l transforme in colaborator. Dar o asemenea afirmatie nu putea veni de la el. Carnetul de partid n-a fost niciodata un scut in fata politiei secrete. Daca ai accepta acest punct de vedere, ai putea deduce ca informatorii erau toti nemembri de partid, ceea ce e absurd. Imaginea care rezulta e adevarata in aceeasi masura in care este falsa. Una din cartile americane in care autorului ii sint indiferente in egala masura si subiectul, si motivatiile crimei, si chiar si propriile lui concluzii.

Este surprinzator ca dintre atitea ipoteze luate in discutie nici una nu a stabilit analogia cu asasinatul care a avut loc, cu citiva ani mai inainte, la Montreal. Atunci victima a fost Dima-Dragan, editorul ziarului Tricolorul. Publicatia aparea imprimata pe o hirtie exceptionala, cu fotografii color si grafica de calitate. Nu era nevoie sa fii familiarizat cu costurile de productie ale unui ziar ca sa-ti dai seama ca o asemenea publicatie nu se putea sustine din abonamente. Presupunerea era ca ziarul era finantat de Bucuresti, care, dupa toate probabilitatile, ii expedia exemplarele gata tiparite. Intr-unul din numere, ultimul, daca nu ma insala memoria, editorul anunta ca intr-un numar viitor al ziarului va da publicitatii lista legionarilor stabiliti in America. Doua saptamini mai tirziu murea impuscat de un vizitator care sunase la usa si care ceruse sa vorbeasca cu domnul Dima-Dragan. Politia canadiana care a investigat crima a gasit la el tot soiul de liste, specialitatea casei. De legionari, de dusmani ai regimului de la Bucuresti, de toate. Pina la urma cercetarea i-a depasit si au clasat intreaga afacere. Scurta vreme dupa aceea s-a intimplat sa fiu la Paris si sa-l intilnesc pe Mamaliga. Politia franceza il contactase ca sa-i aduca la cunostinta ca numele lui fusese gasit pe una dintre liste, anume pe aceea de „Coruptibili“. Mamaliga era furios la culme, povestea si sarea pe loc ca un tintar schiop: „Auzi la el, futu-i mama lui, ca eu sint coruptibil“.

Intre Dima-Dragan si Culianu asemanarea consta nu in ceea ce au facut in viata, ci in felul in care si-au gasit moartea. Tinarul era, neindoielnic, un om de cu totul alta calitate intelectuala. Intre multiplele lui talente se numara si cel literar. Cu un bun har pamfletar, se lansase in texte impotriva noului regim de la Bucuresti, a Garzii de Fier, impotriva lui Iosif Constantin Dragan pe care-l numea „Butan“, porecla geniala, daca tii seama de felul in care acesta si-a facut averea. In corespondenta adresata confratilor deplingea inclinatiile prolegionare de tinerete ale lui Eliade. Se pregatea sa treaca la mozaism. In comunitatile romanesti, amorfe cele mai multe, asemenea preocupari trec neobservate, dar in partea de America unde traia el comunitatea romaneasca are un simbure tare, iar ideile celor batrini au gasit ecou in generatiile mai tinere. Dupa cum ar merita spus ca, atunci cind s-a produs asasinatul, Securitatea avea pe cap treburi mai urgente. Ea nu se atinsese de romanii de acolo nici macar in anii de maxima dementa ai dictaturii. America nu era Europa, iar agentii ei nu s-au simtit niciodata in siguranta pe acest pamint. Ceea ce nu inseamna ca disparitia lui nu a fost primita cu usurare. Motivul pentru care autoritatile din tara nu s-au disociat de crima a fost dictat, probabil, de dorinta de a infiltra teama in rindul emigrantilor care s-ar hotari sa-i urmeze exemplul.

*
Sosirea lui Mihai Botez in Statele Unite a provocat emotii in mai toata comunitatea intelectuala romaneasca. A aparut pe neasteptate la o sesiune a Society for Romanian Studies intrunita la Boston. Arata usor obosit, parca mai scund decit il stiam. Cara dupa el o desaga mare de umar. A trecut printre noi fara sa se uite in stinga sau in dreapta si s-a asezat pe un scaun, pregatit sa asculte comunicarile zilei.
Prezenta in acel loc incheia cea mai framintata perioada a vietii lui.
In Bucuresti avusese o cariera meteorica. Elev stralucit al lui Octav Onicescu, isi lua doctoratul la 26 de ani. (Intr-un eseu aparut cu putin inainte de moarte avea sa remarce ca Andrei Saharov, la care se raporta, obtinuse si el doctoratul la aceeasi virsta.) La 30 de ani era directorul Laboratorului de Cercetari Prospective, primul de acest gen din Europa de Est. Conferentiar la CEPECA. Directorul Centrului International pentru Studierea Viitorului, din Bucuresti. Prognozele economice pe care le-a facut au tulburat conducerea partidului, care a decis desfiintarea institutului in 1977. A publicat mult in specialitate, dar s-a lansat si in studii de sociologie. A plecat, timp de doi ani, cercetator la Woodrow Wilson Institute. Parea destinat celor mai inalte functii pe care statul comunist le poate oferi unui om de stiinta. Dar, surpriza. Cind s-a intors in tara era un alt om. Socotea ca poate aduce o schimbare in relatia dintre putere si cei aflati sub ascultarea ei. Traia naivitatea omului de buna-credinta, convins ca persistenta nu poate ramine fara efect. Afirma ca puterea politica romaneasca s-a dezobisnuit sa asculte, iar populatia nu mai stie sa vorbeasca. Ruptura este in detrimentul societatii. Initierea unui dialog nu e cu putinta in afara unor concesii reciproce. Care nu intrau insa in vederile conducatorilor vremii. Dupa 34 de cereri respinse de plecare in strainatate, i se da drumul sa participe la o conferinta pentru drepturile omului la Madrid, in speranta ca nu se va mai intoarce. I-a deceptionat.

Este greu de afirmat ca, in acest moment al disidentei, Mihai Botez avea in vedere schimbarea regimului politic din Romania. Intr-un interviu care i s-a luat indata dupa ce a parasit Romania, el se autolimita la provocarea de a oferi un set de opinii alternative la monologul actual al puterii: „…Diversitatea de opinii nu inseamna, neaparat, ca toate aceste opinii se opun, ci doar ca ele sint, pur si simplu, diferite, ca sint alternative, puncte de vedere deosebite asupra aceluiasi subiect“ (Lupta, Nr. 86, 1 octombrie 1987, p. 1). O idee comuna printre intelectualii generatiei, care socoteau ca regimul comunist, prea puternic, nu poate fi schimbat, dar ca este apt de a fi adaptat mai bine la relieful societatii. De altfel, nici Saharov in fostul URSS, nici Paul Goma si Vlad Georgescu la noi nu-si propusesera schimbarea structurilor politice care, la ora aceea, pareau eterne. Discursul politic al lui Mihai Botez avea sa se modifice citiva ani mai tirziu, dupa ’89, prin expunerea viciilor de fond ale regimului comunist.

Devenit disident politic, Mihai Botez era destituit din toate functiile. Casa din Al. Donici 31 este pazita ziua si noaptea de agentii Securitatii care, din cind in cind, se dedau la acte de vitejie, intra peste el si-l ciomagesc. Si, din nou asemeni lui Saharov, este trimis in exil intern, ca director al Centrului de calcul de la Tulcea. Locuia la un hotel din oras, intr-o odaie care se afla intr-o legatura stranie cu cea de alaturi. In momentul in care aprindea lumina in camera lui, lumina se aprindea automat si in cealalta. S-ar putea ca numarul ciudateniilor sa fi fost mai mare. Lucrurile vor continua astfel aproape o jumatate de an. In favoarea lui se fac presiuni care produc, in cele din urma, efectul dorit: futurologul disident este lasat sa paraseasca Romania.

Aveam sa-l reintilnesc in vara anului 1989, in California. Locuia atunci la Santa Barbara, dar a venit la Stanford, unde ma aflam cu S. pentru putine zile. Viata pe malul Pacificului il relaxase. Era mai putin neguros. La o cina cu pescarie ne-a facut marturisirea ca, dupa toate probabilitatile, fusese iradiat. Suferea de ficat si se afla pe o lista de asteptare in vederea transplantului. Punea incidentul pe seama camerei de hotel de la Tulcea. Nu se gindise atunci la acest lucru. De altfel, in momentul acela nu se stia nimic despre tehnicile de iradiere care fusesera perfectate la Bucuresti. Era de parere ca obiectivul putea fi atins cu o instalatie fixata la peretele incaperii alaturate, acolo unde se afla patul lui. Ea trebuie sa-i fi subminat ficatul. Nu vedea nici o alta explicatie. Spunea acest lucru pentru a se scuza ca nu va bea decit un singur pahar de vin. Ma ruga sa nu public acest comentariu in ziarul pe care-l editam. N-am facut-o, cu toate ca m-am intrebat atunci daca informatia nu-mi fusese furnizata anume pentru a fi difuzata.
Curind dupa revolutia din ’89 a fost numit ambasador al Romaniei in Statele Unite, iar acest lucru a stirnit controverse. Acuza principala, formulata adeseori, era aceea ca disidentul se pozitionase pentru promovare, abtinindu-se de la a critica regimul venit la putere dupa rasturnarea dictaturii. Apoi, pe neasteptate pentru cei mai multi, a survenit moartea. Diagnosticul stabilit de doctorii spitalului Elias, unde si-a sfirsit zilele, a fost „rupere de varice esofagian cu hemoragie interna ireversibila, pe fond de ciroza hepatica“. N-apucase sa implineasca 55 de ani.

*
O soarta foarte asemanatoare a avut Vlad Georgescu.
In mediul restrins al cercetatorilor bucuresteni care frecventau Biblioteca Academiei, istoricul era un om binecunoscut. Venea de dimineata cu aerul preocupat al celui care e mereu in intirziere si se retragea printre carti. Citeodata scotoceam in acelasi timp prin raftul volumelor de referinta dupa cite un nume sau loc. In zilele insorite ne intilneam pe aleile umbrite din curtea bibliotecii. Ne salutam cu satisfactia ca rutina zilei era respectata. Noaptea care a trecut n-a produs nici o nenorocire: toti cei care trebuiau sa-si ocupe locurile la mesele generoase, acoperite cu sticla neagra veneau unul cite unul. (Al meu era 49, la fereastra, rindul a noualea, in sala de la parter.)

Se remarcase de foarte tinar. In 1962, la 25 de ani, i-a aparut volumul Din corespondenta diplomatica a Tarii Romanesti (1823-1828), care l-a consacrat ca istoric. Ii urmeaza Memoires et reformes dans les Principautes Roumaines (1769-1830), vol. I, (1831-1848), vol. II, si Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities (1750-1831). Calatoreste in Statele Unite ca profesor invitat la UCLA si Columbia University, pentru a reveni citiva ani mai tirziu ca invitat la Woodrow Wilson din Washington. Preda istorie est-europeana si rusa. Parea ca nimic si nimeni nu vor putea stavili ascensiunea tinarului savant. N-avea sa fie asa. Lucrarea care l-a scos in afara sistemului a fost Cazul comunistilor romani (1944-1977), aparuta la München in 1981 si, intr-o a doua editie, in anul urmator. Scurta vreme dupa aceea avea sa fie arestat. Nu stim cum vor fi decurs interogatoriile din aceste luni. Prietenii din strainatate si posturile de radio care se adresau romanilor au facut cunoscuta lumii situatia in care se afla istoricul si au contribuit la eliberarea lui. Emigreaza in Statele Unite si scurta vreme dupa aceea este numit directorul redactiei romanesti a postului de radio Europa Libera. Noel Bernard, foarte cunoscutul director, tocmai se imbolnavise. Un cancer galopant, impotriva caruia nu exista tratament. Nimic nu putea prevedea, in acel moment de implinire profesionala, ca viata istoricului de la Institutul de studii est-europene intrase in linie dreapta. Mai are timp sa publice citeva lucrari, intre care si una fundamentala, Istoria Romanilor de la origini pina in zilele noastre. Se imbolnaveste apoi pe neasteptate si moare inainte sa apuce schimbarile politice pentru care militase de la microfonul postului de radio. Se punea astfel capat unui dialog saptaminal cu care compatriotii abia se obisnuisera. Bogat in reflectii mature, comentarii si deschideri spre alte orizonturi.

In necrologul pe care-l publicam la disparitia acestui om de exceptie scriam: „Imbolnavirea si moartea lui rapida vor ramine probabil un mister inca multa vreme. Trei directori ai postului de radio (Cizmarescu, Bernard, Vlad Georgescu) si un redactor responsabil de emisiune (Emil Georgescu) au murit in conditii similare. Imbolnavirea lui Vlad Georgescu, un om cu o sanatate de fier, a trezit suspiciuni in lumea gazetareasca a exilului, iar ziarul londonez Time a dat glas ingrijorarii generale intr-un articol publicat cu doua luni in urma. A circulat si continua sa circule zvonul potrivit caruia regimul lui Ceausescu a aplicat tuturor sinistrul «plan Radu», asa cum este el descris in cartea Orizonturi rosii de fostul general de securitate Pacepa“. La vremea aceea politia vest-germana a verificat birourile postului de radio, dar nu a gasit probe incriminatorii. Ramine totusi de neinteles faptul ca, intr-un interval de numai citiva ani, membri dintre cei mai proeminenti ai sectiei romanesti, unii dintre ei la virste inacceptabile, mor in acelasi mod.
Intimplarea a facut sa primesc de la el o scrisoare cu o luna inainte de un sfirsit pe care, in pofida a tot, nu-l astepta. Spera ca tratamentul pe care-l urma la Washington sa fie incununat de succes. Astepta sa se intoarca la München si la lucru. S-a intors acolo doar pentru a muri.

Un critic literar al generatiei noastre facea remarca interesanta ca romanii ultimului secol au fost saraci mai ales in oameni de stat. Vlad Georgescu a fost un asemenea om, care s-a desavirsit ca politician si om de stat in cei sapte ani ai exilului. „Era vocea autorizata despre si pentru romani. Era si se mentinea ca atare, pentru ca a stiut sa intruchipeze practic, instinctiv aproape, un program de actiune romaneasca, ilustrat prin activitatea proprie, ca si prin structura emisiunilor radiofonice pe care le dirija.“
Sint putini oamenii despre care nu poti vorbi decit cu respect si deferenta. Destinul tragic in numele unei idei le sporeste aura. Este cazul acestui prieten al nostru, ale carui barba scurta, silueta compacta si zimbet sfios imi vin in gind de fiecare data cind scriu sau vorbesc despre el.

*
Timp de zece ani, poate cincisprezece, ARA (Academia Romano-Americana de Stiinte si Arte) a fost cea mai activa institutie a exilului romanesc. Fusese infiintata in 1975 de un grup de inimosi sub indrumarea unui erou civilizator, monseniorul Octavian Barlea, fratele folcloristului Ovidiu Barlea, caruia i se cuvine o recunoastere mai mare decit cea de care se bucura acum. Fiindca tot el a fost acela care, cu aproape doua decenii mai inainte, in 1957, reunise intelectualii romani risipiti prin Europa in Societatea Academica Romana. La inceputul deceniului sapte venise ca vizitator apostolic al Vaticanului pentru catolicii de rit bizantin din America. Probabil ca realizarea cea mai de seama a acestor ani a fost initiativa de a grupa artistii si savantii romani ajunsi pe teritoriul Statelor Unite.

Proiectul era justificat. Emigrantii romani ai deceniilor sapte si opt au fost mai cu seama oameni de carte, lipsiti, din diferite motive, de posibilitatea de a-si practica profesia. Veniti in America, multi dintre ei si-au gasit locuri de munca in universitati sau in centre de cercetare. ARA le dadea acum prilejul sa contribuie si la progresul artelor si stiintei romanesti. Succesul noii institutii a fost neasteptat de mare, mai ales dupa plecarea, in 1978, a monseniorului fondator inapoi in Europa, cind friiele conducerii sint preluate de Maria Manoliu-Manea. Cu un bun spirit organizatoric, aceasta pune la cale racolarea tuturor fortelor intelectuale din America de Nord, din Canada si chiar din tarile latino-americane, ba isi extinde antenele si spre Europa occidentala, de unde-i culege pe fostii membri ai Societatii Academice, aflata intr-o lunga hibernare. Membrii ei se intilnesc o data pe an la congrese organizate in campusurile diferitelor universitati. Aceasta sporeste prestigiul si coerenta grupului. Lucrarile cele mai interesante prezentate acolo sint publicate in ARA Journal, o revista prezentabila, de tip academic. Pe linga aceasta, asociatia publica o serie de volume, unele dintre ele de reala valoare. E de-ajuns sa amintesc The Tragic Plight of a Border Area: Bassarabia and Bucovina, Istoria Romanilor de la origini pina in zilele noastre a lui Vlad Georgescu sau enciclopedia Romani in stiinta si cultura occidentala. Conducerea distribuie, cu generozitate, diplome si premii. In anul 1989 Academia Romano-Americana numara 141 de membri plini, 28 de membri asociati si 21 onorifici. Era momentul ei de apogeu, pentru care se cheltuisera bani si efort.

Degringolada a aparut la scurta vreme dupa consumarea revolutiei din decembrie ’89, cind, pentru cei mai multi dintre compatriotii aflati in Occident, a devenit evident ca la conducerea tarii a venit garnitura a doua a vechiului regim. Intre alternativa mentinerii distantei fata de cei care preluasera puterea si tentatia de a beneficia de pe urma schimbarii aparente, conducerea ARA a preferat beneficiile. Intimplarea a facut ca Miron Butariu, unul dintre influentii membri fondatori ai grupului, sa se stinga din viata tocmai in perioada aceea. (Un alt membru fondator, Nicolae Timiras, se retrasese din activitate cu un an inainte, iar Mircea Ionitiu, bolnav, murea si el in 1990.) O data cu disparitia lor, conducerea isi pierde busola. Un rol important a inceput sa-l joace Ion Manea-Manoliu, fost gazetar la Scinteia si apoi la Agerpres. In paralel, in faza initiala, erau date publicitatii si proteste la ingerintele FSN-ului in activitatea partidelor de opozitie sau brutalitatile minerilor. Un an mai tirziu insa, ARA tine la Bucuresti congresul anual. Tangoul cu puterea da roade. Scurta vreme dupa aceea, Maria Manoliu-Manea este aleasa membru corespondent al Academiei de la Bucuresti. Urmeaza un alt congres, la Tirgoviste, si includerea in rindul membrilor ARA a nenumarati noi membri din tara, indeosebi tirgovisteni. Reactia grupului initial este predictibila. O campanie de presa care dureaza aproape un an cere destituirea conducerii si revenirea la vechea pozitie politica fata de comunisti.

Conducerea reactioneaza la rindul ei, cerind modificarea statutului. Una din clauzele introduse da dreptul Biroului executiv sa-i excluda din asociatie pe membrii recalcitranti sau disidenti. Noul statut este adoptat, dar numarul membrilor scade la jumatate, prin demisii succesive. In felul acesta membrii cooptati din Romania devin dintr-o data majoritari. In lipsa fondurilor care rezultau din cotizatii si vinzare de carte, ARA nu mai este capabila sa-si publice revista anuala. Congresele, cu exceptia celor de la Chisinau si Sorbona, se transforma in intruniri intime. Conducerea veche a cistigat razboiul, dar bucuria nu dureaza mult. In situatia creata, Maria Manoliu-Manea renunta la presedintia institutiei, care este preluata de Constantin Corduneanu si apoi de Ion Paraschivoiu, fara ca aceasta sa aduca o schimbare semnificativa.
Frictiunile care au dus la trecerea Academiei Romano-Americane in anonimat nu vor diminua rolul pe care aceasta institutie l-a jucat in deceniul opt, intr-o perioada grea atit pentru compatrioti, cit si pentru exilul intelectual. In toti acesti ani, ARA a oferit o platforma pentru exprimarea opiniilor politice si pentru prezentarea contributiilor noastre la cultura tarii in care ne-am nascut.

*
M-am pomenit editorul american al ziarului Lupta absolut din intimplare, cum ar spune poetul. In toamna anului 1983, aflindu-ma la Paris, i-am facut o vizita Antoniei Constantinescu, veche prietena din timpurile cind locuiam in acelasi cartier, Drumul Taberei. Facusem impreuna si o excursie in Apuseni, cu care ocazie ne haiducisem cu o oaie la protap, mai mult miel, o vietate care nu s-a lasat purtata de bunavoie spre locul sacrificiului si a rezistat apoi multa vreme flacarilor. Aflasem ca scotea o publicatie bilunara. Tinea sa mi-o arate. Asa ca m-am dus la St. Cloud de la marginea Parisului. Chiar la intrarea in suburbie, dominind peisajul, se afla Bureaux de la Colline, o cladire gigantica adapostind birourile a nenumarate firme. Undeva pe la etajul al zecelea isi avea sediul Paris Chemical, de sub comanda compatriotului nostru Mihai Korne.
Publicatia, care purta titlul Lupta (Le Combat), nu arata prea bine. Cinci file format coala ministeriala, cu textul dactilografiat pe trei coloane. Filele – prinse cu un capsator. Era formatul preluat de la fostul director al unui Buletin destinat informarii romanilor din zona Parisului. Dar erau si deosebiri. Materialele erau redactate intr-o buna limba romaneasca, articolele erau taioase, iar analizele, bine argumentate si coerente. Se cunostea ca ziarul intrase pe mina unor oameni de meserie.

Primul numar se deschidea cu un editorial al lui Mihai Korne, care anunta profetic, intr-un text intitulat Incepem, declansarea luptei pentru instaurarea democratiei in Romania. „Europa Globala, scria el, poate oferi acest cadru celor 750 de milioane de europeni care traiesc intre Atlantic si Vladivostok. Pe noi, romanii, care ne aflam in centrul ei, Europa Globala ne poate pune la adapostul navalirilor, dar ne va cere sa convietuim cu popoare de pe urma carora am suferit timp de secole.“ Intr-un timp cind nimeni nu vorbea inca de globalism si de integrare europeana, el se refera la ele ca la niste concepte pe deplin acceptate. Acesta este, de altfel, detaliul care m-a uimit dintotdeauna la directorul publicatiei: cunoasterea dinainte a felului in care va evolua situatia politica. Am trait aceasta senzatie de repetate ori, cel mai intens in zilele premergatoare ultimului congres PCR, la care Ceausescu urma sa fie reales secretar general, dar si in miezul unor evenimente care schimbau configuratia lumii comuniste. Materialul, intitulat Ultimul congres, aparea la 15 noiembrie 1989. Mihai Korne, fiul unui general, erou din ultimul razboi mondial, mort asemeni altora la Jilava, facea o analogie intre ceea ce se petrecea in zilele acelea la Bucuresti si evenimente asemanatoare petrecute in Germania. „Acum 45 de ani, in preajma prabusirii hitlerismului, urale «Sieg, Heil», retransmise pe unde, rasunau inca din sala de la Nürnberg, unde se intrunea congresul NDSAP. Ultimul congres nazist intr-o Germanie distrusa, care avea sa capituleze si sa fie impartita citeva luni mai tirziu. s…t La 20 noiembrie strigoii trecutului vor striga «Ceausescu reales la al XIV-lea Congres». Cei care privesc spre viitor sa nu mearga.“ Previziunea avea sa se implineasca o luna mai tirziu.

In ziua aceea, in biroul Antoniei Constantinescu si-a facut aparitia directorul ziarului. Numarul proaspat scos de sub tipar, ca sa zic asa, ii stimulase apetitul polemic. Venea cu sugestii. Citea fiecare rind al numarului aflat in lucru si cerea corecturi, modificari, reformulari. Proaspata angajata se indirjea sa reziste pe pozitii, ofta, schimba. Tema cel mai intens disputata era cea a ortografiei care urma sa fie adoptata. Antonia isi baga barbia in piept si afirma ca ea nu scrie decit in ortografia pe care o cunoaste. O femeie diminutiva, cu trasaturi fine si o claie de par ca o aura neagra. Simplul fapt ca traia trebuia socotit un miracol. Se nascuse cu pieptul despicat la stern, cu inima si plaminii pulsind spasmodic in toracele deschis. Doctorul a intocmit-o la loc, asa cum ar fi trebuit sa fie, si si-a pus speranta in vointa ei de a trai, care s-a dovedit remarcabila.

In editorialul primului numar, directorul, care prevazuse ca subiectul va stirni patimi, anuntase ca materialele trimise ziarului vor aparea in ortografia autorului. Asa cum se stie, exilul ramasese credincios ortografiei vechi, dar de la adoptarea celei noi trecusera trei decenii. Cei mai multi refugiati ajunsesera in Apus in ultimii zece-douazeci de ani, dupa ce urmasera scoala in ortografia noua. Cea veche le aparea de aceea desueta, indiciu al apartenentei la o alta generatie, una cu o filozofie diferita, la care nu subscriau in mod automat. M-am trezit prezentindu-i acest punct de vedere. Spre surprinderea mea, l-a acceptat fara vreo rezerva. Din acel moment ziarul a aparut intr-o singura ortografie, cea folosita in tara.
Apoi, pe neasteptate, m-a rugat sa-i fac o vizita in biroul lui. Acolo mi-a propus sa extindem difuzarea ziarului in Statele Unite. Ideea era tentanta, dar cerea depasirea citorva dificultati. In primul rind, ziarul nu putea aparea in forma in care iesea la Paris; presa de limba romana din exil avea in acel moment publicatii aspectuoase, care nu difereau de cele de limba engleza. Era apoi chestiunea dimensiunii. Daca urma sa fie tiparit la rotativa, minimumul de pagini pe care urma sa-l aiba era 16. Finantarea era problema cea mai spinoasa. Cum abonamentele nu aveau sa acopere cheltuielile, supravietuirea impunea apelul la reclama. Mai usor de obtinut intr-un oras mare ca New York-ul, dar anevoie intr-unul in care romanii puteau fi numarati pe degetele unei singure miini. Nici una din obiectiile pe care le-am formulat nu parea sa-l descurajeze pe Korne si, intr-adevar, doua sau trei luni mai tirziu iesea de sub tipar la Providence primul numar al Luptei americane, intr-un format pe care l-am mentinut ani buni.

Revolutia din ’89 a schimbat datele problemei. In tara si-au facut aparitia sute de publicatii noi, scoase de oameni care participau la viata politica. Toate erau accesibile, bogate in informatii pe care cei din exil nu le aveam decit cu intirziere. Scena romaneasca devenise extrem de dinamica. Evenimentele se succedau intr-un ritm care depasea capacitatea de cuprindere a gazetarilor de departe. Ziarele romanesti din Apus, in absenta internetului, care nu-si facuse inca aparitia, s-au descoperit pe neasteptate intr-un vid de informatie. Cele mai multe au continuat sa functioneze in gol. Audienta Europei Libere, mai aproape de sursele de informatie decit presa scrisa, a scazut si ea peste noapte.
Am suspendat aparitia ziarului. Ultimul numar aparut a fost 186 din 15 iulie 1992. Versiunea franceza a continuat insa sa apara cu regularitate pina la moartea Antoniei, unul dintre ultimii purtatori de drapel ai presei romanesti din afara granitelor, un om caruia i se cuvine, de asemenea, o recunoastere de care inca nu se bucura.

(Fragmente din volumul Periscop. Marturiile unui venetic, in pregatire)