OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In momentele dificile, am mai multa incredere in judecata barbatilor. Chiar si simpla prezenta a unui barbat care se arata calm intr-o situatie de criza – la o tribuna, la serviciu, intr-un mediu oarecare sau pe strada, pur si simplu – imi induce o stare de calm: nimic foarte rau nu se poate intimpla sau nimic foarte rau nu s-a intimplat daca el isi pastreaza calmul! Si, in consecinta, un barbat isteric, vaicaret sau iresponsabil imi adinceste spaima cu obiect precis sau angoasa.

Se intimpla, fireste, ca in momente de criza si o femeie sa judece limpede si precis, si totusi, eu nu am acelasi sentiment de siguranta. Simt sau intuiesc in ea vulnerabilitatea mea, propriile mele limite. Stiu ca femeile sint mai supuse, in judecata lor, influentelor de moment, mai imprevizibile, mai „spontane“ in reactii, mai umorale. Marturisesc, de pilda, ca afirmatia Alinei Mungiu, facuta in 22, cum ca, in calitatea ei de moderator al unei sedinte a OSCE, „a pus la punct o gasca de vorbitori de rusa“ sau ca i-a spus „cu multa moderatie“ ambasadorului francez ca „nu e nici un pericol ca Germania sa mai invadeze azi Franta, cita vreme isi fac francezii curat in casa lor cam murdara“, m-a umplut de o teama imprecisa. Poate ca lucrurile chiar asa au stat, ca rusii si ucrainenii aceia erau o „gasca“ si trebuiau „pusi la punct“; dar e oare normal sa faci public un asemenea calificativ la adresa unor participanti la un for cu semnificatie politica? Poate ca Franta e o tara „cam murdara“, dar sa o spui unui inalt reprezentant al ei – intr-un context in care Romania numai sa se sumeteasca mai sus decit ii e nasul nu poate si nu are dreptul – e normal? Si apoi, sa fi terminat noi cu facutul curateniei in propria casa, de trecem si la altii? Te simti in siguranta cu un asemenea moderator, fie el si plin de personalitate? Eu nu. Asta nu inseamna ca toate femeile sau intotdeauna femeile sint umorale. Exemplul Anei Blandiana, sau al Monicai Lovinescu, sau al Martei Petreu, niste spirite pozitive, ori atitudinea extrem de echilibrata a unei Mihaela Miroiu dintr-un interviu publicat recent in Observator cultural, sau chiar unele analize ale Alinei Mungiu – cele in care nu tine neaparat „sa-si arate muschii“ sau sa practice un… autolobby furibund – s.a. sint elocvente.
Revenind la intimplarea cu moderarea intilnirilor OSCE: sint absolut convinsa ca un barbat n-ar fi vorbit si scris asa (nu-i am in vedere aici pe un Vadim sau pe un Pruteanu, cu atitudinea lui cel putin dubioasa din perioada ultimei mineriade!). Ca un barbat stie sa pastreze in public, sau macar intr-un anumit public, asa-numita distanta sociala, o anume eticheta, care nu inseamna eludarea chestiunilor in discutie sau unsurosenie a manierelor sau patriotism gaunos.

Fac, prin urmare, parte dintre cei/cele care investesc barbatii cu autoritatea suprema, cel putin in chestiunile de maxima importanta, de care depind destinele unor oameni. Asemenea momente presupun niste decizii, pentru luarea carora sint absolut obligatorii singele rece, cunoasterea uzantelor, a naturii umane si, nu in ultimul rind, efasarea propriului ego atit cit trebuie pentru a nu decadea din rang si pentru a atinge scopul major propus.
Daca de aici feministele vor trage concluzia ca ma fac ecoul neconditionat al vorbelor sau al gindirii barbatilor, ca renunt la dreptul inalienabil de-a gindi pe cont propriu sau ca judec discriminatoriu vor gresi. Nu cobor cu nimic femeia prin afirmatiile mele, nu-i cer sa mearga la cinci pasi in urma barbatului, cu capul in pamint si ochii acoperiti de tulpan. E umilitor sa i se ceara asa ceva unei femei si nici un barbat „cu scaun la cap“ n-o face, cu atit mai putin eu, care sint femeie. Spun numai ca prefer si ma simt in mai mare siguranta cind un creier barbatesc (sanatos) trebuie sa ia niste decizii referitoare la destinul unor oameni.
Daca le recunosc barbatilor autoritatea suprema, e de la sine inteles ca astept sa si-o exercite. Intr-o casa in care lucrurile merg bine e semn clar ca autoritatea barbatului e prezenta. Intr-o casa in care autoritatea – adica responsabilitatea – lui nu se face simtita sau e folosita anapoda, se instaleaza isteria si haosul; femeia preia conducerea, iar el decade din rang. Or, nici o femeie nu mai are respect pentru un barbat decazut din rang, ci, in cel mai bun caz, mila si intelegere...

Nu altfel stau lucrurile intr-o „casa“ mai mare, o tara adica, pastrind, fireste, proportiile comparatiei cu o casnicie. Toata lumea, dar absolut toata lumea, recunoaste ca in Romania lucrurile nu merg bine in nici un domeniu, incepind cu Justitia si terminind cu Biserica. Nu intimplator am facut din cele doua institutii extremele posibilei enumerari a sectoarelor: cred ca Justitia e temelia oricarui stat normal, Biserica – „acoperisul“, „releul“ lui. Daca in Romania lucrurile nu merg bine este, imi ingadui sa cred, si – sau cu deosebire – pentru ca barbatii inteleg sa-si exercite autoritatea mai degraba pentru cistigarea unui statut, a unui rang social, iar nu pentru pastrarea rangului de barbat. Poate ca, „omeneste vorbind“, e de inteles: aici, fara un statut social, indiferent de capacitatile tale, esti considerat un zero absolut si viata ta devine o adevarata aventura, in fiecare zi: esti umilit de birocrati, nedreptatit de Justitie, impins deoparte de profitori, batjocorit de cei ajunsi.

Numai ca, dat fiind specificul locului, statutul social la noi se cistiga, in cele mai multe cazuri, fraudulos: prin minciuna, sforaraie, manipulare (de catre cei puternici ca fibra umana) si prin conformism, obedienta, falsa toleranta (de catre cei mai putin puternici ca fibra umana). Exceptiile, coplesite totusi de regula, exista, confirmind faptul ca barbatii romani ar putea sa-si cistige un rang social, neabdicind, in acelasi timp, de la rangul lor de barbati. Lucru din care am avea toti de cistigat. Imaginati-va ce s-ar intimpla daca un numar de judecatori, solidari, ar hotari ca „nu se mai poate asa“, adica sa cocoloseasca frauda, furtul, nedreptatea; daca legislatorii n-ar initia si sprijini doar legi care sa-i favorizeze pe ei si pe cei din partidul lor; daca staff-urile institutiilor din cultura, invatamint, administratie locala, sanatate, agricultura etc., formate majoritar din barbati, si-ar aminti brusc de conditia lor… Chiar daca poate n-ar reusi sa rezolve mare lucru, data fiind increngatura naucitoare de interese si solidaritati murdare, cel putin i-ar face si pe altii curajosi sau macar si-ar cistiga respectul in fata lor. Ceea ce n-ar fi putin lucru.