OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Festivalul International de Film Documentar „Visions du Réel“ de la Nyon are doar 9 ani. Exista, de fapt, din 1969, in acest pasnic orasel elvetian, un Festival International de Film Documentar – care a devenit, in 1994, ceea ce vedem azi: o umbrela sub care se string anual filme foarte diverse, care propun puncte de vedere originale asupra realitatii. Cum in Elvetia vremurile se schimba cu o viteza uluitoare, si tematica filmelor a ratacit prin diverse zone, propunind o sumedenie de teme de meditatie si de discutie (exploatate in forumuri si dezbateri, dar si la masa, la cantina de la „baza“ festivalului, amenajata in clubul Usine à gaz). Filme multe – 116 (dar mai putine decit anul trecut), proiectate in acelasi timp in trei sali, o echipa mica (6 organizatori si doi voluntari), multi producatori (care au avut intilnirea lor), o piata a filmelor (cu vreo 20 de televizoare cu VCR), reprezentanti ai marilor televiziuni elvetiene, franceze, germane, Ulrich, Seidl si Denis Gheerbrant (care au sustinut ateliere), lacul Léman, diferit in functie de lumina zilei, linga care s-a instalat un cort imens cu un cinematograf ambulant adus din Franta (Imperial Bioscope), cu usi rotative care ingreunau intrarea si iesirea, Goran, responsabilul cinematografului Europlex-Capitole pe care l-am cunoscut de-abia in ultima seara (e de pe linga Belgrad si vorbeste romaneste in dialect – „Eu mi-s sirb“, „Ma mai sfadesc cu Geta, o romanca de aici, de pe deal“), directorul festivalului, Jean Perret, care in pauze filma spectatori, cineasti, ziaristi, cautind inefabilul in cotidian – iata citeva repere care-mi vin in minte pe fuga si asa le si scriu, grabindu-ma sa ajung la filme...


Comunicare

Cred ca s-ar putea scrie pagini intregi despre un singur film, si acela de un minut, despre un barbat care se uita calm in aparat si pe urma spune: „Nu am nimic de zis“ (filmul e, de fapt, o reclama la Swisscom). Nici eu nu mai comentez.


Misiunea: fotoreporter

In Missing in Action de Johann Feindt (Germania) povestea pleaca de la pretextul anchetarii disparitiei in 1970, in Cambodgia, a fotoreporterului de razboi Gilles Caron. Il vedem in poze – un barbat mereu zimbitor, blond, fragil. „Nu ma intrebati de ce nu m-am suparat cind am nascut singura, si el era pe front“ – spune sotia lui, intervievata de cineast. „Pur si simplu nu m-am gindit ca am fi putut trai altfel.“ Si, dupa un sir de „nu stiu“ si „nu pot explica“ (cele mai bune argumente pentru o dragoste adevarata), ea spune: „Am obosit sa-l astept de 30 de ani“. Dar nu Gilles Caron e subiectul filmului, desi Feindt il cauta prin Cambodgia, ii intilneste prietenul (Raymond Depardon, alt fotoreporter de razboi, devenit cineast), o cunoaste pe ziarista australiana Kate Webb, care si ea a fost prizoniera in Cambodgia. Treptat, ancheta se largeste. O cunoastem mai bine pe sotia lui Caron, pe Depardon cu a lui poveste, pe Kate Webb (care povesteste cum, in Cambodgia, ziaristii se intilneau seara la acelasi restaurant, niciodata siguri ca vor ajunge toti; cum unii au capotat intorsi acasa si si-au luat zilele; despre amintirea inca neperlabolata a acestui tip particular de prietenie, ca aceea dintr-un batalion de soldati). Feindt ajunge si la Brice Fleutiaux, fotoreporterul francez tinut vreme de 9 luni prizonier in Cecenia. E acum acasa – si se intrerupe, din cind in cind, din vorbit pentru ca o aude plingind pe fetita lui. „Ati mai pleca undeva din nou (somewhere again)?“ – e intrebat. „Unde (where)?“ – vine raspunsul, pe nemestecate, si incepi sa crezi ca pentru acesti oameni geografia are alta forma, mult mai elastica. Si, dupa citeva minute bune de povestit (prizonier fiind, reincepuse sa viseze mult, compensator, il visa pe tatal lui mort, se temea oricind ca putea fi impuscat, totul era posibil), revenim intr-o camera goala si auzim din off vocea de la un buletin de stiri – „Brice Fleutiaux s-a sinucis“. Inregistrarile pentru film au avut loc cu citeva luni inainte ca fotoreporterul sa decida ca nu mai poate trai. Curioasa echilibrare a marturisirilor, sinuciderea spune mai multe decit tot ce exista pe banda, caci se pare ca aparatul de filmat n-a reusit sa patrunda in acea zona obscura in care tatal mort era inca prezent. Intregit, filmul lui Feindt inceteaza sa mai fie un film despre o singura persoana disparuta – „sa fii dat disparut e mult mai greu de suportat decit sa fii declarat mort“, spune Marianne Caron – si devine un portret-robot al fotoreporterului de razboi lipsit de viata personala, un portret care nu ridica statui, dar care incearca sa inteleaga ce motivatii se ascund in spatele inconstientei/eroismului/cinismului/fragilitatii acestor oameni.


Fetele mortii

Tot despre moarte in The Face of Death de Kiti Luostarinen (Finlanda). Regizoarea incepe filmul astfel: „Am scapat de moarte de citeva ori pina acum. M-am nascut cu cordonul ombilical infasurat in jurul gitului. Era sa ma inec. Am avut mai multe accidente de masina“. Apoi, la 10 ani de la decesul mamei, hotaraste ca e momentul sa vada ce e cu moartea, cum lucreaza ea. S-o exorcizeze. Se angajeaza voluntar intr-un spital de cancerosi in stadiu terminal. Ii ingrijeste, ii asculta, ii vegheaza. Ii convinge sa se lase filmati. „Nu ma gindesc decit la cit vor suferi ai mei“, spune unul. Altul este singur si va muri singur pentru ca s-a certat cu familia din pricina banilor.
Fetele mortii.


Fetele bolii

In 1998, Fouad Elkoury se decide sa plece din Franta in Turcia, pentru doi ani. Scopul calatoriei: sa faca fotografii. Acolo descopera ca are cancer. Revenit in spatele camerei de filmat, recompune in Franta (in Lettres à Francine) un remember al calatoriei, suprapus peste o meditatie sobra si eleganta, deloc patetica, despre boala ca o calatorie. „Filmul“ voiajului in Turcia e montat din fotografii, fiecare are povestea ei, pe care autorul o comenteaza cu prietena lui, Francine, fiecare repeta granulatia unei lumi in miniatura, cea a trecutului (si toate sint alb-negru). Filmul e taiat in bucatele prefatate de introducerile din e-mail-uri („For: Francine, Date: [...], Subject: [...]“). Semne de punctuatie intr-un jurnal de calatorie din care autorul incearca sa se retraga.


Calatoria, din nou ca jurnal

Pentru Siberian Diary – Days at Apanas, austriacul Michael Plitz a filmat mult, in 1994. La intoarcere, a „redactat“ un jurnal pe care, probabil, numai el il putea ingurgita – 10 ore de proiectie. Varianta scurta, de trei ore, a fost prezentata la Nyon. Deloc plictisitoare, foarte vie, amuzanta, deloc tributara manierei occidentale de a surprinde o realitate straina. Plitz a avut la dispozitie tot timpul din lume (si, vazindu-l pe la proiectii, longilin si mereu singur, am vazut ca nu se grabeste din principiu). Asa ca sta cu camera pe umar la masa din bucataria lui Volodea. E dimineata, sint oua intr-o strachina, iar Volodea, care e fotograf, incearca sa comunice in limba engleza, din care nu stie decit vreo trei cuvinte. Dar are o fata linistita, mereu sobra si concentrata, si are nevoie de mult timp ca sa incerce sa strecoare printre cuvintele pe care le gaseste greu un anumit balet al miinilor, combinat cu niste scheme savante pe hirtie. Totul e in timp real. Volodea are infinita rabdare cu „calculatorul din cap“ – si noi avem cu el. Iar apoi, de cite ori in decursul filmului se mai nimereste prin cadru, il umple cu greutatea unui actor innascut. La un moment dat apare din profil, se uita fix inainte, cu gesturi lente, verifica ceva in geanta, iar se uita inainte. „Something’s wrong?“, il intreaba Piltz (pentru a-l provoca, probabil, pentru ca nu da semne de nerabdare), la care Volodea trece pe linga el, iese din raza noastra vizuala spunind cu un impecabil accent britanic: „I don’t understand you“. Comunicare.
Piltz a plecat in Siberia impreuna cu prietena lui, Bertien van Manen, care e fotograf. Filmul incepe cu ea, citind din jurnalul propriu, adresindu-i-se direct cineastului atunci cind nu stie vreun echivalent in engleza. In jurnal – note, mai ales despre cum a filmat Piltz lucruri care ei, ca fotograf si ca femeie, i se pareau neinteresante. Frumos mod de a incepe un jurnal filmat, un home movie, printr-o caracterizare care e deopotriva o critica a celor trei ore care vor urma. Moment de exceptie: trei femei grase si rumene, frumoase si sanatoase, povestind, luindu-si vorba una alteia despre cum beau ele. „Nu se poate sa nu mai bem si noi cite un pahar de votca si sa nu ne apuce plinsul. Deh, asta e viata!“


Mama Rusia, tatal plecat de-acasa

Cu The Last Term de Vladimir Eisner (Rusia) – Marele Premiu al competitiei internationale – ajungem intr-o Rusie a fostilor eroi de razboi ajunsi cersetori si hoti de buzunare. Le aflam procedeele de lucru, le ascultam argumentele. Unul e intr-un scaun cu rotile si face flotari pe miini. Altul nu mai are, pe post de miini, decit niste cioturi, si intre ele tine tigara. Discutiile lor, desfasurate in timp ce de la televiziune aflam despre succesele politiei impotriva mafiei ruse, produc „clarificari“. Nu cine trebuie e umflat si dus la puscarie – doar micii gainari umplu listele marilor victorii impotriva coruptiei. Am vazut filmul la tirg, in fata unui video, cu o casca la doi oameni. A fost mult mai bine: fara sonor, imaginile in alb-negru, fetele expresive ale eroilor, planurile inghetate, cu crengi de copac, te faceau cu usurinta sa crezi ca privesti un vechi film rusesc.


Profesiunea: intelept

Tot in Siberia, cu Iuri Vella, de profesie... saman. Asa l-au prezentat pe ecran ziaristii germani care au facut un reportaj despre el. Dar in filmul lui Liivo Niglas (Estonia), Yuri Vella’s World – Premiul Uniunii Mondiale pentru natura –, el este nu un vrajitor, ci un om de o rara intelepciune si curatenie. A studiat literatura rusa, dar s-a retras cu sotia si nepotii sa creasca reni. A vinat o vreme. „Trebuie sa stii cum sa citesti semnele“ – spune. „Tatal meu a prins intr-un an 200 de zibeline. Nu s-a potolit. A murit tinar. Exista momente cind primesti dintr-o data prea mult, si atunci trebuie sa stii sa spui stop.“ Iuri Vella are o lume a lui, izolata in mijlocul unei naturi devastate de companiile petroliere. Dar ramasitele sondelor nu le vedem decit in treacat, prin geamul masinii. „Este o problema de discretie si de respect“, spune autorul, care ii da eroului sau libertatea de a se exprima fara a recurge la procedeul intrebare-raspuns, deci fara a incerca sa-l manipuleze.


Cireasa (amara) Seidl

De manipulare e acuzat insa Ulrich Seidl de catre jumatate din publicul lui. Cealalta jumatate il adora. N-a facut, pina acum, decit un singur lungmetraj – Hundstage (Dog Days/Zile fierbinti), in 2001, recompensat, printre altele, cu Marele Premiu al Juriului la Venetia (si prezentat anul trecut si la Cluj-Napoca, in cadrul TIFF). Seidl e un regizor nemilos. Si in lungmetraj, si in duzina de documentare pe care le-a facut pina acum, taie in carne vie, punind in fata spectatorului o oglinda care mareste toate obsesiile, tarele, nevrozele. Tehnica lui (verificata) e relativ simpla: isi fixeaza victimele ca intr-un insectar. Le filmeaza nemiscat, numai cu un perete in spate (dar pe perete spinzura kitschosul tablou favorit) sau cu un ceas cu forme lichide pe masuta de linga fotoliu, le pune sa se imbrace in culori tipatoare, violente (culorile lor preferate), dar faptul ca le lipeste pe mediul lor familiar le face pe acestea sa scoata din ele adevarul – dupa ore si ore de filmare, dupa o pregatire la care Seidl spune ca ia parte cu toata rabdarea din lume. Cel mai greu lucru ramine, insa, alegerea victimelor. Uneori le remarca pe strada, dar e prea timid sa le abordeze.

Alteori organizeaza un casting. Orice mijloc e bun. La Nyon, Seidl a fost o prezenta, culmea, foarte discreta. Permanent intr-un costum negru, fara sa zimbeasca macar o data, nici pe departe aratindu-si cei 50 de ani. Si totusi, acest om are o forta nebuna. In Animal Love (1995) abordeaza dragostea oamenilor pentru animale si ajunge la zoofilie. In Spass ohne Grenzen (1982) o urmareste pe Dorothea, campioana mondiala neoficiala a vizitarii parcurilor de distractie (795). In Die letzten Männer (1994) ii ia in vizor pe barbatii austrieci care se insoara cu femei asiatice pentru ca au auzit ca sint obediente si bune gospodine. In Look 84 filmeaza sedinte de shooting pentru Playboy si le pune pe fetele goale sa vorbeasca despre cum viseaza la perechea perfecta (in vreme ce fotograful se declara pe fata misogin). In Zur Lage (2000) face sa vorbeasca un cuplu de austrieci nationalisti. In fata unei beri, acestia isi ridica singuri mingea la fileu, declarindu-se singurii patrioti ai tarii lor (in conditiile in care Haider era deja in gratiile poporului). Nebunii, nebunii, nebunii. Seidl le pune sub lupa si provoaca reactii amestecate. Nu stii daca sa rizi sau sa plingi. Asa e viata, cruda. „Nu vreau sa filmez apusuri de soare.“

Dupa cum se vede, cite Marii, atitea palarii. Dar festivalul are un sombrero suficient de larg cit sa le inghita pe toate. Am vorbit mai sus, cu exceptia momentului Ulrich Seidl, numai despre filme din competitia internationala. Dar festivalul a mai avut sectiuni consacrate debutantilor, filmului elvetian, artei video, documentarului argentinian etc. Romania a avut o prezenta mai substantiala in 1990, cind la proiectii a luat parte si Regele Mihai. De atunci, participarea noastra a fost aproape inexistenta.

(Deplasarea Iuliei BLAGA a fost sponsorizata de S.C. Atlassib S.R.L. si Volksbank)