OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rares MOLDOVAN
Seara artificierului
Editura Paralela 45, Colectia „Debut“, Seria „Poezie“, Pitesti, 2000, 84 p., 12.000 lei


„Ceea ce n-am numit/ sau n-am privit ca simbol/ scapa observatiei noastre“ sint versuri de W.H. Auden emblematice pentru poezia pe care o scrie Rares Moldovan, tinarul universitar si eseist clujean. Seara artificierului, volumul sau de debut, cu un titlu memorabil si capabil sa acopere fidel temele si obsesiile ansamblului, dezvaluie un autor care are curajul de a fi el insusi. De a fi, adica, in parametrii personalitatii sale infuzate de cultura pina la devitalizare, o suma nevralgica dar esteta de lecturi, autori afini, euri lirice prea bine cunoscute si asimilate, care ii bintuie memoria culturala si isi lasa umbra pe pagina inca dinainte ca ea sa se umple cu litere proaspete. Pe seama acestei precoce, ulcerante poveri a eruditiei – aproape covirsitoare in primele sale versuri, datate 1990-1993, si mai inaparenta, din ce in ce mai surdinizata in cele ulterioare, recente – trebuie pus faptul ca poezia lui Rares Moldovan se epureaza (deseori la propriu, pina la stadiul – sau la staza – poeziei pure) de orice tentatie de a plonja in vreo provocare facila ori in exhibitionismul mai mult sau mai putin agresiv, devenit deja o tehnica (persuasiva) previzibila a ultimilor debutanti. Mai mult decit atit, de un narcisism voalat, poezia lui isi permite, astazi, luxul rar de a nu dori cu orice pret sa placa: un lux dus pina la autism, speculat si dezvoltat, la nivel de comportament al eului liric, in directia grimaselor nevrotice si a schizoidiei incriptate. Sint singurele trasaturi pe care, din pricina cultivarii lor obstinate si artiste, dramatizate inteligent, e de presupus ca Rares Moldovan le prefera sa il exprime cu certitudine. In rest, pentru ceea ce se intrevede ca marca a unei sensibilitati distincte, in acest volum de debut – unde rarele momente de tranzitivitate a limbajului par cind nu accidentale, atunci ivite din ratiuni de tehnica a contrastului –, ramine elocventa mai-sus citata delegare a simbolurilor sa vorbeasca despre sine.

Poemul-titlu descrie cu suficienta exactitate un atare univers launtric si transmite convingator preferinta lui Rares Moldovan pentru un „creier violet“ (sintagma descinsa parca din lirica taios-silogistica a Martei Petreu), pentru „ordonarile“ si „deformarile voite“ pe care, sub presiunea livrescului, e dezirabil – conform acestei arte poetice – sa le suporte tot ce e viu, animat, cald, „febril“: „Nimfa de sticla, intoarce-te/ Fata mea asteapta sa-i lipesti ultimul ochi/ Doar acum m-au mesterit/ M-au dezlipit in sfirsit de pe pagini.// Surde clatinari ale argintului, radiografii de palma/ Prin ocheanul ciuruit o deformare voita/ Mirosul bine cunoscut: inima de ciuta, fierbinte.// Haide sa intram in creierul violet/ O apa ordonata si rece/ Cineva a pus totul la frigider./ Ciinele meu e masca de ceara/ Inapoi in groapa, Crist febril/ Stai acolo, atirnat in casa de iedera/ Neterminata, necolorata“ (Seara artificierului). Drept consecinta a tuturor acestor operatii rationale, poezia lui Rares Moldovan capata un vag halou alexandrin. Oboseala de o asemenea factura, cu atit mai ciudata si mai percutanta cu cit reprezinta atributul unui poet foarte tinar si (inca) apt sa-si lase la vedere, printre rinduri, incisivii revoltei, intretine cu finete metaforele de crepuscul.

Seara din titlul volumului sugereaza cu acuratetea metaforica proprie poetilor cerebrali regimul dominant al acestui lirism. Se ivesc astfel – dintr-un intelect vlaguit de discursuri si lecturi („Uite-asa trecem seara de seara/ pe linga crematoriul silentios/ capul terciuit – din el se tirasc afara/ evidentele“, Asa), dintr-o interioritate excedata de figuri de stil si strepezita de retorici – pozele, ipostazele, cadrele livresti in care se ordoneaza cuminte existentul, rinduit dupa criteriile unei priviri de estet care inregistreaza, fatal, numai lucruri stiute, deja spuse, si care a devenit inapt sa mai discearna intre precedenta culturala, literara, si propria sa prezenta. Vocea prin care ne parvin experientele acestei priviri plimbate pe suprafata lucrurilor prezinta prin marci ironice procesul aproape simultan de convertire a oricarui fapt in artefact, modul cum existentul se dilueaza pina la „sleire“ si ajunge o suma de acte ininteligibile: „Totul se sfirsise/ Inhibitiile date stapineau locul./ Intilnirea timpa de dupa-amiaza/ Si se adunau/ Chiasme, elipse, anacoluturi,/ Toate ne erau infipte in/ spate, sa le purtam pe veci.// Doar tu, rostogolind animalele/ prin patul de carbuni/ incercai sa privesti/ soarele din balta, pe care-l napadea/ prietenos noroiul./ Vedeai printre degete un rai sleit“ (Viata la tara).
Execrarea directetei si a oricarei realitati care nu va fi suportat, in prealabil, grefa glaciala a intelectului nu ar constitui insa, de una singura, decit o premisa – aceea a incadrarii lui Rares Moldovan in larga familie a poetilor reflexivi – si nu ar permite mai mult decit stabilirea unei simple apartenente la un gen proxim – acela al poeziei livresti de sorginte modernista. Lumea inghetata a artefactului spre care tinde poezia lui Rares Moldovan – si pentru a carei observare si descriere „la rece“ motivul frecvent al „ochiului de sticla“ pare a marturisi cea mai potrivita perspectiva – reuseste insa sa genereze o benefica diferenta specifica: un personaj straniu, fragil si contorsionat, dar de o substantialitate apta sa confere putere si frison acestui tip de discurs – „Artificierul“.

Un Golem, un personaj-suma de voci poetice, o progenitura hibrida si nelinistitoare, un aliaj umano-livresc, „Artificierul“ reprezinta un organism textual ce capata viata si glas, fiind temporar si secvential uman(izat). Investit cu dreptul de a (se) exprima, „Artificierul“ joaca, prin alternanta, doua roluri: este cind cel care invoca (realitati sau alte personaje) si construieste un text, cind cel invocat (de alte voci). Rezulta de aici o schizoidie expresiva, de tip expresionist, care confera durata anxietatilor sau care – mai rar – converteste angoasele la un regim figurativ (Rares Moldovan prefera imaginile fulgurante si diluate – „locurile spaimei“, „un umar negru“, „o pestera cu umbre rele“, „lapte negru“, „cuib de viermi mecanici“ etc. – in defavoarea micilor scenarii poetice spre care pare insa mai inzestrat). Efectele de cel mai mare randament poetic apar atunci cind cele doua roluri se suprapun, iar textul genereaza viziunile cosmaresti in care acelasi eu liric este simultan si subiect, si agent, si actor, si spectator (ca in paginile lui Nichita Danilov, un nume cu care Rares Moldovan are citeva inrudiri certe): „Mi-e aproape rusine/ De robustele vietati ce m-au cotropit/ Si sub boltile ferite/ Imi pasc acum lenese sufletul.// Mi-e numai putin sila/ De ciinii atirnati pe sfoara/ La uscat.// Mi-e cu totul bine/ Cind, deschizind usa,/ M-am vazut dincolo/ Rinjind si sfisiind/ O haina de hirtie“ (Marturisire). Unul dintre cele mai reusite poeme din volumul lui Rares Moldovan, Poemul de consum, ii este atipic autorului si neasemanator ansamblului. Tocmai de aceea merita insa citit cu atentie: pentru striatiile sale (auto)ironic textualiste si pentru maniera in care, concurente ca in mintea oricarui schizofren care nu se dezminte – o ipostaza atent inchegata de-a lungul intregii carti –, umbra lui Mircea Cartarescu si cea a lui Nichita Danilov (sa zicem) isi disputa aceasta pagina a „artificierului“ Rares Moldovan: „La dracu’, imi spun,/ Tocmai pe cind scriu aceste rinduri/ Lucrurile din casa s-au stricat,/ Chiuveta e infundata, poemele nu ies/ cum trebuie, ieri am spart o oglinda/ La dracu’, zic, si rontai radiera de la capatul unui/ creion chinezesc/ Ma gindesc apoi cu toata seriozitatea la/ bolile mele trecute si viitoare/ ‘zda masii, mai soptesc cind se rupe virful creionului/ Iau apoi stilul, o bucata de papirus inca nefolosita/ si cu desavirsita gratie incep/ …o privesc, craniul ei prelung, usor bombat la ceafa, gitul prea subtire, gata sa se fringa sub apasarea degetului sprijinit de timpla, unde bate ritmul surd al vietii ei ascunse. Ochii migdalati, cu irisii usor alungiti peste care aluneca intr-o acoperire bolnavicioasa pleoapele grele, negre. Nasul ei subtire, fin, poate putin prea lung, cu narile care revarsa la fiecare expiratie un suflu friguros. Buzele incremenite intr-un rictus de ironica eleganta, pielea stravezie a obrazului./ La naiba, constat amarit,/ De ce m-ai lasat sa te transform/ intr-o frumusete morbida?/ Ea/ mesteca pe indelete/ guma celuilalt creion chinezesc“.