OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre Mircea Cartarescu s-a scris pina in prezent cit despre o intreaga literatura. Critici de toate virstele si marimile l-au transformat pe scriitorul roman amintit mai sus intr-o veritabila piatra de incercare, comentarea operei acestuia fiind cu adevarat un test de calificare, promovare sau reconfirmare profesionala pentru oricine.

Generalitati asumate
Mircea Cartarescu a cunoscut repede succesul. Din acest motiv, nici canonizarea sa nu a intirziat sa se produca. Daca privim catre ceea ce ne livreaza istoria literaturii ro-mane in materie de autori recunoscuti inca de la inceput ca mari valori, vom constata ca majoritatea au ajuns foarte repede sa se autopastiseze, sa nu mai poata iesi din formulele prin care s-au consacrat si din cauza carora, dupa o vreme, au inceput sa decada din gratiile criticilor si cititorilor. in acest sens, autorul la care facem referire in acest articol este o mare exceptie. Dupa ce a devenit liderul generatiei sale ca poet, Mircea Cartarescu s-a reinventat ca prozator, sfidind, nu de putine ori, liniile generale ale poeticii optzecisto-postmoderne prin care s-a autopropulsat initial. De ani buni, Mircea Cartarescu nu mai face parte din nici o generatie.

Publicarea integrala a romanului Orbitor este, cu adevarat, un eveniment major al lumii literare postdecembriste. Afirm, fara nici o retinere, ca aceasta carte marcheaza un moment important din istoria romanului romanesc. inca de la aparitia primului volum, critica literara nu s-a ferit sa foloseasca un cuvint primejdios, „capodopera“. A fost cumva straniu. Cei care au scris capodopere au murit demult. E greu sa accepti ca un scriitor de o asemenea statura poate fi contemporan cu tine. Asta s-a vazut si din unele reactii negative, unele recente, la adresa scrierii despre care vorbim. Dar cit de usor e sa denigrezi ceva atunci cind esti in deplina necunostinta de cauza. Ne vom opri aici din aceste constatari. Cartarescu nu are nevoie de avocati.

„Totul e peste tot deodata si-n fiecare clipa“
Opera lui Mircea Cartarescu a evoluat organic. Multe dintre poeme par astazi niste flash-uri din Nostalgia sau Travesti, iar Nostalgia e comprimarea tuturor obsesiilor, ideilor si procedeelor narative, valorificate pe spatii extinse in Orbitor. Singura scriere ce nu face parte din aceasta ecuatie a autogenerarii e Levantul, o carte unica prin natura ei, dar cu un destin paralel in raport cu celelalte.

Putem incepe o interpretare a Orbitorului, plecind de la o declamatie auctoriala existenta in Aripa stinga: „Totul e peste tot deodata si-n fiecare clipa“. Iata principiul ordonator fundamental dupa care se ghideaza scriitorul. A reusi sa spui si sa te comunici in totalitate prin fiecare semn pe care il lansezi catre exterior. Bineinteles ca „totalitatea“ cunoaste foarte multe nuante, e in strinsa legatura cu problematica timpului, presupune parcurgerea simultana a mai multor coordonate temporale. Omul, desi e „un organ neinsemnat al lumii“ poate fi considerat „intreaga lume“. Ceea ce e vizibil pentru noi din spatiu si timp nu e decit o sectiune longitudinala, o simpla fateta a intregului. Singura care face posibila trairea concomitenta a prezentului si a trecutului este nostalgia. Ea reactiveaza sentimentele, le ofera dimensiunea reala. „ Spatiul e paradisul, timpul este infernul. Si cit de ciudat este ca, la fel ca in emblema bipolaritatii, in miezul umbrei este lumina si in lumina sta saminta umbrei.

Caci, altminteri ce este memoria, fintina asta otravita din miezul mintii, din paradis? s…t Si ce e dragostea, apa limpede si racoroasa din adincul iadului sexual, perla cenusie din scoica de foc si de urlete sfisietoare? Memoria, timpul regatului fara timp. Dragostea, spatiul domeniului fara spatiu. Semintele opuse si totusi atit de asemanatoare ale existentei noastre, unite peste marea simetrie, si anulind-o, intr-un singur mare sentiment: nostalgia.“
Daca Orbitorul nu ar fi altceva decit un colaj de meditatii filozofice si redefiniri de concepte fundamentale, romanul nu ne-ar spune mare lucru. Din fericire, „tratatul filozofic“ e dependent de povestire. Organicitatea ideilor se verifica prin fiecare rind, prin fiecare „istorie“ relatata, prinsa in pasta discursului autoreflexiv.

„Continuumul realitate – halucinatie – vis“<>
in ciuda faptului ca Mircea Cartarescu a martu/brisit de mai multe ori ca nu stie niciodata despre ce va fi urmatorul rind asternut pe hirtie, nu putem sa nu remarcam felul in care cele trei volume raspund dezideratelor initiale, exprimate chiar la inceputul Aripii stingi. Vorbim despre „continuumul realitate – halucinatie – vis“, o descoperire a lumii prin intelegerea sinelui tripartit. De la fiecare dintre componentele enumerate mai sus se tese cite un tip distinct de imaginar. Toate au, pina la un punct, autonomie, autorul pare ca trateaza exhaustiv problematica asupra careia se opreste, dar, incet, incet, cerurile atit de diferite ale lumilor contrastive se completeaza, se implinesc in Empireu.

Realitatii i se subordoneaza un imaginar anatomic, filigramat cu minutiozitate pe un trup nevazut, dar pulsatil, deci real. De multe ori, ceea ce pare metafora se dovedeste a fi o descriere stilizata si spiritualizata a unui mecanism concret de functionare a organelor si sistemelor ce compun corpul omenesc. in acest sens, creierul e privilegiat. El dirijeaza toate conexiunile. Emisfera stinga controleaza mina dreapta, emisfera dreapta controleaza mina stinga. Ambele fac posibile vederea, vorbirea si memoria, cu alte cuvinte, niveleaza drumul de la perceperea nuda a imediatului pina la capacitatea de a intelege si comunica idei abstracte. Cele doua emisfere, interconectate prin corpul calos, protejeaza si acopera creierul mic, cel in forma de fluture. Iata cum Mircea Cartarescu amplifica misterul fiintei umane, utilizind date stiintifice.

Imaginarul anatomic cartarescian propune o rasturnare completa a unghiului de vedere comun. De aici porneste o explorare a lumii si a adincimilor sufletesti, fara precedent in literatura romana, cu exceptia mult discutatei filiatii eminesciene care se verifica pe alocuri.
Halucinatia e un alt mod de a intelege realitatea. Pe de o parte, este visul fara somn, pe de alta parte, e un accident, distorsionare a acestei realitati. Nimic nu e, cum ar putea sa para, definitie a lui x in functie de x. Uneori frazele sint reluate in forma aproape identica, dar ceea ce le deosebeste dezvaluie esenta, in dinamica ei festina lente. Din acest motiv, romanul ne apare ca o spirala infinita. in orice punct ne situam avem perspectiva intregului edificiu, pe verticala si pe orizontala, doar in trecut si in prezent, pentru ca „viitorul este nimic“.

„Magistrale ale visului virau brusc in autostrazi ale realitatii, creind constelatii si engrame pe care cineva, de foarte sus, le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simtit pe propria piele ca pe tortura sadica a tatuarii.“ Acest fragment ne ofera posibilitatea de a numi o alta teorie ce sta la baza Orbitorului: teoria haosului, efectul de fluture. Bataia aripilor unui fluture provoaca o anomalie in curentii de aer, un mic virtej caruia ii corespunde, la celalalt capat al lumii, o catastrofa. Scriitorul nu lasa nici un culoar neexplorat, croieste simultan fata si reversul fiecarui lucru (si am aratat mai sus cum e reversul in raport cu fata). Mircea din prezent este efectul lui Mircisor si invers, prin retrairea nostalgica a trecutului. Pusi fata in fata, fiecare ii apare celuilalt ca o halucinatie.

Visul cuprinde totul, e realitatea in varianta ei monstruoasa, careia uneori ii spunem nu, nu, nu ... din spatele unei cortine gelatinoase. Vorbim despre acea stare paradoxala din timpul somnului, in care undele cerebrale sint aidoma celor specifice starii de trezie. Rapid eye movement – un element preexistent in opera lui Cartarescu – se dovedeste a fi un alt principiu generator al materiei narative. Important de subliniat e faptul ca valorificarea datelor anatomice si cognitive nu se face de dragul generarii unui discurs delirant si ilizibil (dupa cum se acuza in nenumarate rinduri scriitorul). Rezultatul e descoperirea unor noi tehnici narative ce depasesc nivelul artificiilor de constructie. Ele se implinesc printr-o mare teorie asupra lumilor narative, teorie la care autorul si cititorul ajung simultan, abia dupa descifrarea unei criptografii uriase. Textul ne ofera foarte multe dovezi in acest sens. Sa ne amintim de desenul din covor al lui Henry James, celebra metafora a esentei literaturii, si de desenul din covor, vehicul al unor mesaje subversive, capabile sa puna in pericol siguranta statului roman. Mircea Cartarescu absoarbe modelul in scrierea sa, il integreaza in propria tesatura, al carei sens se amplifica automat pentru ca in spatele ei nu se afla doar un narator-dispecer, ci unul integrat in metafora pe care tot el o zamisleste.

Dependenta de povestire
Dupa cum am mai afirmat, „tratatul filozofic“ este dependent de povestire. Fara istoria evenimentelor petrecute in satul Tintava (un spatiu ce ne aminteste de un Macando indepartat), fara peripetiile lui Vasile Badislav si ale scopitilor rusi, fara nasterea din lift sau din cutia craniana a lui Herman, fara buclele temporale prin care ajung sa se depene in fata noastra vietile atitor personaje alegorice, dar fixate in real, cum sunt Catana, Costel, Maria, Cedric, Stanila, Victor, Silvia sau Mendebilul (redivivus!), fara toate acestea, nu am intelege „codul tikitan“, nu am sti cine sint Stiutorii si ce vor ei, nu am realiza de ce ORBITOR e un cuvint care produce panica, precede revelatii sau lumineaza o lume exact in momentul in care aceasta se stinge, odata cu citirea ultimului rind scris din carte.
Aripa stinga, Corpul si Aripa dreapta alcatuiesc un roman comparabil doar cu Istoria ieroglifica, prin unicitatea lui, prin lipsa predecesorilor autohtoni si, cu siguranta, prin absenta viitoare a unei alte opere care sa o continue. Pentru ca, ne intoarcem de unde am plecat, „totul e peste tot deodata si-n fiecare clipa“. Orbitor va fi un roman complet suspendat in istoria literaturii noastre.