OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Calin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Ciprian Voicila
Povestiri mici si mijlocii
Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2004, 256 p.

Coditianismul, real sau fictional, este personajul comun al celor patru autori ai volumului de proze scurte Povestiri mici si mijlocii. Cosmin Manolache, Calin Torsan, Sorin Stoica si Ciprian Voicila scriu fara menajamente, pe bune, despre ce vad in afara sau inlauntrul lor. Isi privesc cu microscopul sau cu binoclul prietenii, parintii, cladirile si orasul in care traiesc – stilul lor autentic prinzindu-te din prima clipa, tocmai pentru ca este eliberat, precum o istorie vorbita, de manierismul literar.

In acest sens, Paul Cernat scrie in Prefata: „Patru prieteni, patru autori, cu virste cuprinse intre 25 si 33 de ani, au pornit sa exploreze de la firul ierbii lumea marunta, derizorie, grotesca, mizerabila, simpatica si sublima in care traiesc si traim cu totii. [...] Ei nu mai coboara, nevrozati livresc, din biblioteca in strada, ci vin «din strada» catre literatura, nu mai citesc viata «ca-n carti» ci fac literatura «ca-n viata», textuind existenta pe unde-o prind“.
Volumul este impartit in patru, in functie de textele fiecarui autor, insa atmosfera epica, jucausa si debordanta, determina lectorul sa citeasca non-stop de la cap la coada. Totusi, pentru a evidentia caracteristicile fiecarei parti, este necesara o analiza separata.

Despre Calin Torsan nu stim mare lucru. Ni se spune ca este arhivar si bibliotecar la Muzeul Taranului Roman. Suflator la fluier in cvartetul „Domnisoara Pogany“. Dar Calin Torsan este si un foarte bun observator al nimicurilor vietii zilnice: vorbe aruncate in vint, priviri aiurea, zborul si decesul mustelor, anxietatea unui mar, nefericirea unei ulcele smaltuite – detalii descrise la limita comicului. Un rafinat observator care se ascunde in pielea unui scriitor foarte interesant si care, as putea spune, sufera de singuratatea inerenta starii creative.
Torsan are si o conceptie extraordinara despre literatura si despre modul in care ea ar trebui perceputa: „Cu ratiunea rece si exacta, dar intr-o deplorabila stare sufleteasca, am putut intelege ca scriitorii difera intre ei doar pentru ca metaforele si comparatiile lor difera. Fondul operelor lor este insa mereu si mereu acelasi, bicicleta fara lant inaintind pe ulita nemuririi“. Si aceasta idee este cu atit mai surpinzatoare, cu cit el nu foloseste metaforele si comparatiile decit rar, sustragindu-se mrejelor traditionaliste ale limbajului literar.

Literatura sa are, de fapt, lumea exterioara in arhiva, cu toate evenimentele inventariate exact, pastrate in dosare. Nu ni se dezvaluie nimic obisnuit, tocmai pentru a nu ne plictisi, dar, in schimb, citim despre altfel de personaje si intimplari, care ne incita curiozitatea din prima clipa: „In 1957 implinisem douazeci si cinci de ani. Facusem pina atunci tot ce poate face un om anormal: fumasem si bausem (ca sa incep cu activitati mai linistite), pierdusem gramezi de bani la carti, ma umplusem de boli venerice..., imi taiasem de patru ori venele, inghitisem tot ceea ce ii da prin cap unuia care vrea sa se sinucida – ace, cu si fara gamalie, agrafe de birou, pioneze, otrava de gindaci, soda caustica, sampon anti-matreata, broscute vii, dar mai ales supele infioratoare ale matusii Villy“.

De asemenea, pentru ca obiectele descrise sint inedite, si zicerea iese din tiparul clasic, partea lui Calin Torsan incepe, de exemplu, cu detalierea exacta, matematica, a masurilor corpului scriitorului, lungimea talpii, diametrul craniului, talia, bustul, soldul si, desigur, dimensiunile degetelor de la picioare si de la miini. Dincolo de reactia imediata a cititorului amuzat, textele sale nu sint lipsite de efect: ne impun si noua sa privim cu atentie si cu interes in jurul nostru.
Cosmin Manolache a debutat in proza in 2004, cu volumul Ce fata cumplita am, editat la Polirom in colectia „Ego. Proza“. Inainte, autorul colaborase la publicarea volumelor Arca lui Noe (Editura Ars Docendi, 2002) si Anii ’80 si bucurestenii (Editura Paideia, 2003). In cartea de fata, capitolul lui Manolache este cel care confera intregului substanta epica grea, cel care incheaga si echilibreaza si, poate nu intimplator, este si cel mai dens din punct de vedere cantitativ.

„Cind m-am trezit ofiter de graniceri in Delta, mi-am dat seama ca mi se-ntimplasera destule lucruri cit sa nu ma pot satura povestindu-le.“ Scriitorul creeaza intr-adevar o atmosfera romanesca plina de concretete, cu personaje mistice sau pur si simplu ciudate, cu discursuri narative unde vocile se amesteca si se identifica unele cu altele, intr-un discurs tipic postmodern.
Daca la Calin Torsan provocarea era de a scrie/descrie in mod autentic si individual fiecare detaliu al lumii in povestiri separate, pentru Cosmin Manolache intre toate textele se tes legaturi semnificative: avem de-a face cu aceleasi personaje (Jack, Alin Dicu, Flori, Sherman, McCoy, Perez, Andreea, Radu etc.) si uneori cu aceleasi intimplari, povestite din perspective diferite. Din acest punct de vedere, am putea spune ca partea lui Manolache este omogena si substantiala in ansamblul intregului volum.
Imbinind lumea onirica si realitatea, periferia Bucurestilor cu iluminarea centrului, interiorul decadent al demisolului sau al podului intunecat cu exteriorul ploios si trist al orasului, autorul ofera o diversitate de cadre, de spatii narative propice pentru cele mai neobisnuite intimplari. Fara indoiala, densitatea evenimentelor conduce cititorul prin etape tipic romanesti, de la copilaria jucausa la adolescenta tulburator erotica, pina la maturitatea mai degraba conceptuala, de cele mai multe ori regresiva, chiar bolnavicioasa.

Sorin Stoica este „grafoman“. Are douazeci si patru de ani si a publicat deja patru carti. Doua dintre ele impreuna cu altii. Una dintre ele – cartea de fata. Sorin Stoica este un nonconformist si nu pot scrie despre el decit telegrafic si muscator. Stoica este un ironic, un „giumbuslucar“, un cauta-nod-in-papura. Stoica este scriitor si are „inca vreo 3, 4 carti in cap“ – ca mai toti scriitorii.
Stoica scrie cu si despre injuraturi (Povestiri cu injuraturi, Editura Paralela 45, 2000), dar, ca orice spirit oral si laic, le spune si de dulce (Dincolo de firul ierbii, roman aparut tot la Paralela 45, in 2002; Istorie la firul ierbii, Editura Tritonic, 2003).
- Scrii pentru ca…
In volumul Povestiri mici si mijlocii a scris despre fesuri, wc-uri, sarmale, telenovele, boli, spitale, despre bunica si despre ciorba de burta. Pentru ca, la Sorin Stoica, lumea se cere scrisa.

Lumea obisnuita, neobservabila, lumea in care traim fara sa bagam de seama. „Scrii pentru ca. Nu scrii pentru a. Si asta nu e bine. Nu scrii cu scopul de a face ceva. Doar ca sa te opui. Sa impiedici un anumit proces. Scrii pentru ca altceva nu stii sa faci. Si tot speri ca din aglomerarea de voci, a ta sa razbata la suprafata. Scrii ca sa te dai mare. Scrii ca sa ai succes la gagici. Sau scrii pentru ca nu ai succes. Scrii pentru ca ai neaparat ceva de spus. Esti depozitar al unui mesaj. Scrii 6.000 de semne ca si cum ai face zilnic 30 de flotari. Functie aproape igienica a scrisului.“
Sorin Stoica nu se mistifica. Nu isi ia nume de personaje inventate de el insusi. Pentru el totul e real, acum si aici, si isi pune gindurile pe hirtie pentru ca „nu stie sa faca altceva“. Stoica nu minte, dar inventeaza. Cind vrea. Cind nu vrea, te trage pe sfoara, iti pune o punga-n cap si
te-nvirte ca-n baba oarba, pentru ca are un limbaj cameleonic. Sorin Stoica merita citit. Ca sa stii cine esti.

„Intre timp am fost descoperit de baiatul gazdei. Intr-o zi friguroasa. S-a uitat la mine, mi-a cerut buletinul si mi-a zis: Ba asta nu e buletinu’ tau. De ce, nene? Tu nu vezi ca nu semeni cu asta din poza? Da, dar in poza aveam paisprezece ani. Aveai pe dracu’! Cind ma intorc diseara sa nu te mai prind pe aici.“ Motivul schimbului de identitate, recunoscuta tema postmoderna, il invalideaza pe eroul Ciprian Voicila. Pentru ca el este personajul propriei proze, pentru ca se autofictionalizeaza permanent, identitatea devine fluida si intersanjabila.
Nici Ciprian Voicila nu este la primul volum. A mai colaborat la Experimentul Zaica (Editura Meridiane, 2000) si la Arca lui Noe (EdituraArs Docendi, 2000) impreuna cu Irina Nicolau, persoana reala si personaj in prozele sale. De fapt, Ciprian Voicila isi epicizeaza amicii, parintii si locurile ce il inconjoara. Scrie despre sine, la fel ca si ceilalti trei autori ai acestei carti. Voicila are ce povesti – micile evenimente cotidiene la care ia parte sint, aici, privite la microscop, laolalta cu cele trecute, din amintire.

In destinul sau narativ, eroul este inconjurat de carti de joc: „Intr-o zi, maica-mea a venit de la o ghicitoare care i-a prezis ca fi-su’ o sa se-nsoare cu o satena imbracata intr-un halat alb, o fata de familie buna. Pentru ca sint o fiinta influentabila, am crezut-o: de cinci ani imi caut jumatatea imbracata in alb“. Traseul predefinit, sugerat de ghicitoare, se potriveste cu identitatea lipsita de o forma stabila a personajului Voicila, ce se transforma continuu din carte in carte: Dipsi, Filo, copilul de taran, nepotul bunicii, adolescentul nebun care l-a alcoolizat pe Dumnezeu, indragostitul de chelnerite, scriitorul acestui volum...
Povestiri mici si mijlocii nu este o carte inocenta. Dimpotriva, ca orice experiment literar, scutura traditii, manierisme, limbaje livresti. Este o carte obligatorie pentru viitorul prozator ce se incurca acum in itele de nedeslusit ale postmodernismului literar. O istorie „orala“, careia nu trebuie sa-i dam de capat citind manuale de teorie literara, pentru ca ea insasi te invata, deslusit, sa vezi imprejuru-ti oamenii, cladirile, orasul – adica lumea pe bune.