OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multi au fost aceia care, in urma numarului despre Eminescu publicat de revista Dilema, s-au intrebat cine este oare acest Cristi Preda, atasindu-l din start ideii de tinar imberb si avid sa cucereasca gloria, catarindu-se pe ruinele trecutului. Asta se intimpla la inceputul lui 1998. Cristi Preda parcursese atunci deja multe etape ale evolutiei sale profesionale si, in toate scolile prin care trecuse, culesese fara drept de apel laurii. Sef de promotie in 1991, la Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti, studii de istoria filozofiei la Sorbona, doctoratul in stiinte politice, dat cu magna cum laude, la E.H.E.S.S. Paris, bursier N.E.C. intre 1996-1997, iata doar o parte din traseul sau. In prezent, este conferentiar doctor la Facultatea de Stiinte Politice si totodata prodecan al aceleiasi facultati. A publicat Modernitatea politica si romanismul (1998), Occidentul nostru (1999), Liberalismul (2000), Tranzitie, liberalism si natiune (2001), toate la Editura Nemira. Coordoneaza in cadrul aceleiasi edituri, din ianuarie 1998, colectia „Societatea politica“. A tradus din Tocqueville, Manent, Aron, Benjamin Constant, Gabriel Marcel. A ingrijit si prefatat nenumarate carti, printre care si Scrierile politice ale lui Constantin Radulescu-Motru. Sa nu uitam ca a fost si consilier la Presedintia Romaniei (martie 1999-decembrie 2000).

Destinul sau, nu atit previzibil de la un punct incolo, cit foarte bine condus, pare o poveste impecabila. Incercind sa caute o poza care sa insoteasca acest interviu, a dat peste citeva fotografii facute in timpul liceului, in curtea Colegiului Sfintul Sava, de unde se vedeau zidurile cladirii care astazi este chiar Institutul de Cercetari politice, unde Cristi Preda poate fi gasit zi de zi.


Evit sa evoc detaliile vietii mele private

As vrea sa-mi spui daca si copilaria ta, precum cea a lui Adrian Cioroianu sau a altora din aceeasi generatie, contine adidasi, eugenii si Modern Talking. Si daca da, atunci crezi ca existenta unor lucruri de felul celor enumerate mai sus te-a ajutat sa scrii mai bine despre Romania de ieri si de astazi?

Nu, asemenea amintiri nu ma ajuta in nici un caz. Ii las lui Cioroianu grija de a inventaria, in registru nostalgic, viata cotidiana a unui copil crescut in comunism.

Nu te lasau parintii tai sa maninci eugenii?

Nu e vorba despre asta, dar ceea ce tin eu minte din copilarie sint mai ales locuri, si nu produse de consum. La Cioroianu exista aceasta obsesie, sau macar idee, consumista despre comunism. Pentru mine, locurile sint decisive si, intr-o mai mica masura, si oamenii. Locurile si oamenii de aici, din Bucuresti, unde am copilarit, si locurile de vacanta. Intrebarea e, oricum, destul de neasteptata pentru mine, nu m-am gindit niciodata serios la asta. Dar imi e foarte clar ca nu exista nici o legatura intre aceste amintiri din copilarie si ceea ce scriu acum. M-ar amuza, desigur, sa citesc proza unui Ion Creanga nascut in Berceni sau la Calafat.

Cred ca ceea ce am vrut eu sa obtin de la tine e altceva. Am vrut sa-mi vorbesti despre copilarie nu ca sa rememoram pur si simplu, ci in primul rind pentru ca aceasta copilarie nu a fost una oarecare, ci una a vremurilor comuniste.

Atunci ar trebui poate sa vorbim despre desprinderea mea de comunism, care e un episod foarte important pentru mine. Aceasta desprindere s-a intimplat dupa 1989. A fost un episod dramatic, cu un final, cred eu, fericit. Stiu ca lucrurile nu au fost formulate asa si ca, in genere, in discutia despre comunism au prevalat discursurile nostalgice si, respectiv, cele care voiau sa acrediteze anticomunismul funciar al romanilor. Eu nu sint nici nostalgic, nu am fost nici anticomunist inainte de 1989. M-am desprins de comunism: n-a fost usor, dar a fost placut. Evit insa sa evoc detaliile vietii mele private si de aceea nu voi vorbi prea mult despre asta. E de la sine inteles ca in copilarie am avut citeva experiente care m-au marcat. Prefer sa le evoc pe cele interesante si benefice. Pot spune, de exemplu, ca am avut un admirabil profesor de franceza in scoala primara. A fost o intilnire decisiva. Era un tip exclus si marginalizat, exilat la scoala de cartier din Berceni pe care am urmat-o. Profesorul Roland Cristescu. Cred ca e singurul care ne spunea lucruri interesante. Profesor fiind acum, as vrea sa-i seman.


Fara Franta nu as fi devenit niciodata liberal

Ti-ai dorit dinainte de ’89 sa faci studii politice?

Nu, am facut mai intii studii de filozofie. Iar asta a fost jumatate rodul intimplarii, jumatate al unei fronde fata de parinti. Am terminat facultatea dupa ’89, in Franta. Mi-am facut DEA-ul la Sorbona, in 1991. Interesul pentru studii politice s-a nascut in primul rind datorita unui impuls institutional. In ’92, Radu Toma m-a invitat sa tin cursuri de filozofie politica la Facultatea de Stiinte Umane, cum se chema pe atunci actuala Facultate de Stiinte Politice de la Universitate. Un al doilea impuls a venit in Franta. Acolo am descoperit cursuri foarte interesante tinute de François Furet, Pierre Rosanvallon, Philippe Raynaud sau Pierre Manent, acesta din urma fiindu-mi, incepind din 1994, si director de teza. Interesul pentru politica a fost, desigur, si un rezultat al desfasurarilor revolutionare.

Se stie ca esti un fan al liberalismului.

Da, liberalismul e pentru mine, inainte de toate, o experienta franceza. O experienta directa, personala, pentru ca am trait acolo intr-o lume liberala. In plus, e vorba si despre o influenta educationala, pentru ca am ales, cum spuneam, din oferta universitara franceza, foarte generoasa, cursurile care tineau de istoria liberalismului, de o anumita traditie a gindirii liberale. Sint recunoscator Frantei, guvernelor franceze succesive care mi-au acordat burse, pina la urma cetateanului francez anonim platitor de taxe, pentru sansa de a-mi schimba viata. E clar ca fara Franta nu as fi devenit niciodata liberal. Sint convins ca as fi avut un cu totul si cu totul alt parcurs. Si intelectual, si profesional. Nu pot spune insa daca liberalismul este inainte de toate o experienta literara, adica de lectura, sau una practica, de viata. E greu de distins. M-a intrebat cineva la un moment dat: „Unde ai descoperit liberalismul, in carti sau in societatea din jurul tau?“. Nici nu stiu daca acest lucru mai e foarte important. Era important in secolul XVIII sau XIX. Tin sa adaug ca sint liberal intr-un sens foarte diferit de ce inseamna liberalismul in traditia istorica romaneasca. Am scris deja mai multe lucruri despre acest subiect. Sint unul dintre adversarii unei parti foarte importante a liberalismului romanesc, aceea care tine de o traditie culturala in mare masura legata de caracterul sau spiritul national si caracterizata de o anumita slabiciune care i-a impins pe liberali sa faca mereu compromisuri rusinoase.

Care ar fi cele trei lucruri esentiale prin care ai caracteriza liberalismul,
in general, si care ar fi altele trei, specifice liberalismului romanesc?

Pentru mine, liberalismul inseamna toleranta, libertate si egalitate. Identific liberalismul cu acest pachet de optiuni solidare, cu aceste principii care nu pot fi despartite fara a vicia sensul demnitatii omenesti. Traditia liberala romaneasca nu poate fi caracterizata in acelasi fel. Nu exista o triada fundamentala pentru liberalismul autohton. Aici, elementul national a fost decisiv. Adica singura triada posibila ar fi: national, national, national. Cred ca, astazi, desi liberalii privesc mai degraba catre aceasta traditie romaneasca decit spre traditia europeana, lucrurile sint destul de fragile. Atit politicienii, cit si intelectualii care isi asuma o identitate liberala nu sint foarte lamuriti in ceea ce priveste propria lor pozitie. Pentru ei, liberalismul e, dimpotriva, un lucru foarte comod. Ei bine, parerea mea este ca liberalismul – si intelectual, si politic – e foarte incomod. Tocmai pentru ca, dincolo de toleranta si egalitate, liberalismul inseamna si o atitudine pe care as numi-o „critica rationala“. Iar pentru mine este extrem de relevant faptul ca lumea intelectuala, dar si politica de la noi este in mod constant in mult mai mare masura atrasa de polemici decit de critica rationala. Politicienii intra si ei in acest tipar, foarte cunoscut in lumea gazetelor literare. Prin urmare, mediul politic romanesc e unul polemic, si nu unul al infruntarii critice. Poate ar mai fi cazul sa adaugam si ca, tot in numele polemicii, conflictele se sting la fel de usor cum apar. In aceasta situatie, se nasc tot felul de infratiri, aparent paradoxale, intre cei care s-au injurat virtos la un moment dat si care se regasesc apoi fericiti si, as spune, voiosi. Voiosia fraternizarilor literare si politice, care urmeaza unor dispute crincene si nemiloase, domina de departe spatiul public romanesc. As exprima acest lucru si altfel: nefiind dispusi la critica rationala, romanii sint incapabili sa fie adversari; ei sint dusmani sau prieteni, ori mai intii dusmani ireductibili si apoi, eventual, prieteni la catarama. Adversarii de idei se pot numara pe degetele unei miini.


Romania din 2001 este la o distanta uriasa de momentul ’89

Ce parere ai despre cultura politica a politicienilor si, in acelasi timp, despre cea a alegatorilor?

Nu exista date solide si fiabile despre cultura politica a publicului romanesc si in aceste conditii nu m-as aventura sa fac speculatii. Mi se pare insa destul de penibil ceea ce s-a spus despre aceasta cultura politica in ultimii zece ani. Am in vedere aici toate cliseele legate de incultura poporului sau de relatia ortodoxie-europenism. Cultura politica nu li se dezvaluie, asa cum ne lasa sa intelegem autori altfel prolifici si energici, amatorilor recalificati in oameni de presa sau in presedinti de societati ori celor care fac sondaje ori focus-grupuri ici si colo, dupa ce scriu literatura sau combat energic la televizor. O parte importanta a acestei culturi poate fi insa surprinsa daca luam in seama gesturile politice ale electoratului. Din nefericire, aceste gesturi politice sint, in buna masura, ignorate; alteori, lor le sint preferate sondajele improvizate si speculatiile: avem, intr-adevar, mult mai multe eseuri pe marginea sondajelor decit analize ale cifrelor electorale; avem din ce in ce mai multi concetateni care se autocaracterizeaza ca analisti, care isi expun lecturile sumare ori observatiile periferice, si din ce in ce mai putini comentatori lucizi ai proceselor electorale sau legislative reale. Daca vrem sa surprindem esentialul, atunci nu putem ignora, de pilda, faptul ca in acesti aproape 12 ani ne-am confruntat cu o situatie inedita pentru istoria recenta a Romaniei. Si anume, cu doua ocazii in care guvernul a fost rasturnat prin vot popular. Si in ’96, si in 2000 asta s-a intimplat. Ceea ce reprezinta un lucru extrem de important pentru o cultura politica democratica. In rest, doar studii foarte precise, asa cum s-au facut pentru democratiile avansate sau in constructie din Sudul Europei sau din America Latina, pot aduce observatii de finete in privinta culturii politice romanesti. E evident pentru mine ca Romania anului 2001 este la o distanta uriasa, din punctul de vedere al democratiei, fata de momentul ’89. Si fata de traditia ei politica.

Ce parere ai despre votul masiv dat extremismului in ultimele alegeri?

Nu cred, in primul rind, ca a fost vorba de un vot masiv, ci de optiunea unei cincimi din electorat. Analistii de care vorbeam au reusit si in acest caz sa creeze confuzie, caci au transformat cele 20 de procente acordate PRM intr-o treime din electorat sau, si mai rau, au vorbit despre o Romanie extremista. Cele 20 de procente sint, pentru un cetatean matur si responsabil, regretabile. Cetateanului care sint nu-i convine deloc acest scor, cu atit mai mult cu cit sint unul dintre primii si, de altfel, putinii cetateni romani care au cerut public interzicerea acestei grupari extremiste, care violeaza in mod constant principiile Constitutiei. Insa cel care analizeaza faptele nu trebuie sa transforme aceasta nemultumire intr-un delir, exagerind proportiile si transformindu-se, implicit, fie ca e politician, fie ca e comentator, intr-un soi de salvator al tarii. Trebuie spus, de pilda, ca scorul pe care Vadim Tudor a reusit sa-l realizeze in al doilea tur de scrutin a fost unul foarte prost. Un candidat care nu reuseste sa adune decit 150 000 de voturi in plus fata de primul tur nu poate fi considerat un prezidentiabil cu sanse reale intr-o tara cu un electorat de 15 milioane. Lumea democratica si liberala a fost, bineinteles, socata, dar nu e cazul sa exageram. Nu cred ca e benefica pentru societatea romaneasca inventarea unei Romanii extremiste. Si cu atit mai putin fabricarea mitului unui Vadim Tudor ivit din simpatiile tinerilor. Studiile realizate in timpul scrutinului nu ne spun ceea ce afirma comentatorii de azi ai sondajelor: datele de la turul doi al prezidentialelor sint foarte clare.

Iar despre cultura politica a politicienilor ce se poate spune?

Referitor la cultura liderilor, studiile sint tot foarte limitate si, implicit, speculatiile interzise. Lucrurile cele mai vizibile tin de legatura politicienilor cu literatura politica propriu-zisa. Imi amintesc, de exemplu, declaratiile unor parlamentari care jurau pe citiva scriitori romani importanti sau referintele penibile pe care le folosesc Iliescu si alti politicieni social-democrati. Atitudinile, gesturile politice, acestea sint altceva si trebuie analizate cu mare atentie. Din pacate, nu exista nici in aceasta privinta decit citeva sondaje de opinie si anchete. Nu si un studiu sistematic care sa ne arate ce valori isi asuma la inceputul anilor ’90 si ce valori isi asuma acum un anumit grup sau o anumita personalitate, ce atitudini politice sint efectiv semnificative pentru lumea romaneasca.


In Romania, a te angaja in politica nu suna prea bine

Tu insuti ai fost implicat propriu-zis in aceasta lume politica romaneasca.

Da, timp de doi ani de zile, si am putut sa constat ca exista in aceasta lume o coerenta greu de banuit atita timp cit nu esti in interiorul ei. Ma refer la actiunile politice. Pe de alta parte, exista o coerenta a gindirii pe care o regasim foarte rar la comentatorii vietii politice. Concluzia mea este ca exista si o coerenta a proiectelor politice si a ideilor, foarte prost reflectata de presa. Am incercat sa le explic cunoscutilor mei (care, in paranteza fie spus, n-au privit cu ochi buni implicarea mea in politica) ca lumea politica romaneasca e mult mai coerenta decit se vede in presa. Exista inca o distanta foarte mare intre ceea ce se intimpla realmente si ceea ce publicul reuseste sa vada. Iar publicul nu reuseste sa afle mare lucru si pentru ca politicienii nu stiu de multe ori sa spuna in public ceea ce au de spus. Se fisticesc pur si simplu. Conferintele de presa, de pilda, ii „termina“. Pe de alta parte, presa insasi urmareste in mod superficial lucrurile cu adevarat importante. De exemplu, e foarte greu sa afli din gazetele romanesti care sint in detaliu pasii unui proces legislativ. Trebuie sa apelezi la Monitorul Oficial, la dezbaterile Camerei Deputatilor. In plus, cred ca e necesar sa le acordam mai mult credit politicienilor. Ei sint discreditati sistematic, ceea ce e o oroare. Si o eroare.

Vorbeai mai devreme despre atitudinea dezaprobatoare a celor din jurul tau in
ceea ce priveste implicarea ta politica.

Da, a fost un lucru extrem de surprinzator pentru mine sa descopar ca, in ochii foarte multor oameni la care tineam, angajarea mea politica m-a transformat intr-un ins foarte suspect. Dar, in fine, acest lucru e aproape generalizat in Romania, unde a te angaja in politica nu suna prea bine. Mi s-a parut foarte important pentru cineva care se ocupa de stiintele politice sa vada din interior cum stau lucrurile. Si, in plus, a fost o onoare pentru mine sa fiu colaborator al singurului politician care a reusit sa intrerupa sirul mandatelor prezidentiale ale lui Iliescu. Nu stiu daca voi mai recidiva, angajindu-ma. E posibil sa fi fost prima si ultima data. Sint anumite lucruri pe care le intelegi odata pentru totdeauna, nu e nevoie sa repeti la nesfirsit experienta respectiva. Raymond Aron, figura cea mai luminoasa a liberalismului contemporan, a spus ceva in acest sens.

Chiar voiam sa te intreb despre Aron. Biroul tau e plin de cartile lui.

Da, intimplator acum lucrez la un text care compara prezenta lui Aron in Germania cu cea a lui Cioran in acelasi loc. Sint doi oameni care au inteles lucruri total diferite despre politica, desi au fost in Germania practic in aceeasi perioada: Aron – din ’31 in ’33, iar Cioran – incepind din toamna lui ’33. Ambii s-au intilnit cu politica in strada. Amindoi au vazut demonstratiile naziste si au tras concluzii radical diferite despre democratie, pe care le-au pastrat pina la sfirsitul vietii. In ciuda a ceea ce s-a scris, plecind de la citeva confesiuni ale lui Cioran, el nu si-a schimbat ideea despre democratie. Dar revin la Aron si la liberalism. Aron a fost angajat politic, atit in timpul razboiului, cit si dupa, vreme de citiva ani, in RPF, primul partid gaullist din Franta. A marturisit apoi ca a inteles mai bine politica dinlauntru. Dar a adaugat ca, daca ar fi citit cu atentie, ar fi putut descoperi in carti ceea ce a descoperit traind politica din interior. Se referea la cartile lui Machiavelli si Tocqueville.


O anumita cultura a dispretului

Te-ai bucurat, daca pot spune astfel, de o mare notorietate in urma numarului despre Eminescu al Dilemei. Care a fost reactia oamenilor din jurul tau la scandalul cu pricina?

Oamenii la a caror parere tin cu adevarat si care au citit textul in cauza au fost intru totul de acord cu mine. Majoritatea celor care s-au pronuntat fie personal, fie public impotriva nu cred ca au citit cu mare atentie nici articolul meu, nici celelalte articole publicate. Am descoperit reactii cu totul si cu totul disproportionate: am in vedere atit unele comentarii, cit si anumite interpelari in Parlament. Mi se pare ca depasesti limitele daca ajungi sa tii discursuri in Parlament pentru a combate un articol ca al meu, care nu a avut decit doua file dactilo. Parerea mea este ca si in acest caz, ca si in altele, avem de-a face cu o ignorare sistematica a ceea ce s-a spus de fapt la origine. Atitudini, din pacate, frecvente in Romania. Multi aleg aceasta cale de informare: conversatii cu amicii sau comentarii la mina a doua sint recuperate pentru a se construi apoi mari pozitii critice sau mari articole de atitudine. In ceea ce priveste „scandalul“ Eminescu, sigur ca manualul scolar si-a spus cuvintul. In fond, a fost vorba si de o disputa care i-a pus fata in fata pe cei care, daca nu se bazeaza exclusiv pe lecturile din scoala primara, aleg sa jure doar pe acestea, si, respectiv, cei care gasesc timp si energie sa citeasca si atunci cind ajung la virsta judecatii critice. Ramin cu speranta ca, in urma acestui „scandal“, citiva oameni s-au apucat sa citeasca mai atent textele trecutului literar sau politic al Romaniei sau ca unii s-au apucat de lucruri utile. (Sint incintat sa constat, de pilda, ca Academia Romana, dupa o lunga perioada de inactivitate, s-a hotarit sa scoata noi editii din Eminescu, Caragiale, Barbu si alti clasici romani.) Dar, in ansamblu, „scandalul Eminescu“ este un episod cu totul si cu totul neinsemnat pentru mine. Si nu m-au mihnit mai mult reactiile trezite de numarul din Dilema decit ma intristeaza ceea ce se intimpla indeobste in spatiul public din Romania. Am descoperit in contextul acestui „scandal“ ceea ce descopar si in alte cazuri: superficialitate, ura, lipsa unei dorinte de a intra intr-un joc critic rational si matur. Am spus in acel articol ceea ce credeam si nu as schimba nici macar un cuvint. Mi se pare insa inutil sa faci un episod important al vietii tale din respingerea unui articol de ziar.

Se pare insa ca miza era destul de importanta…

Exista, desigur, aceasta miza sa-i zicem populista, exista voluptatea unui spectacol mediatic care cauta sa cucereasca simpatia oamenilor inculti. Pentru multe figuri notorii ale lumii romanesti este inca, de buna seama, placut si reconfortant sa te pronunti impotriva „dusmanilor natiunii“. Avem de-a face aici cu o cultura a dispretului, care reprezinta o sursa de mari placeri pentru unii dintre concetatenii nostri. Ei dispretuiesc, in fond, ideea de patrie care e un spatiu al tolerantei si, ca sa se salveze, subscriu unei vulgate nationaliste pe care ei insisi au creat-o decenii la rind. Regret, omeneste vorbind, ca asemenea oameni isi irosesc vietile. Eu cred ca patria merita mai mult decit un delir. Din nefericire, exista inca putine instante publice care sa sanctioneze acest delir.

Nu pot sa rezist tentatiei de a te intreba care a fost onorariul tau pentru articolul despre Eminescu, onorariu oferit, desigur, de cei care v-au angajat sa defaimati valorile natiunii?

Imi pare rau, dar nu pot sa dezvalui Observatorului cultural toate secretele redactionale referitoare la platile de la Dilema. Cu toate ca, daca ma gindesc bine, a devenit un lucru notoriu ca redactorii si colaboratorii Dilemei sint prost platiti. Vreau sa constat insa ca discursul polemic si irational e inca la moda. Majoritatea carierelor sint construite cu ajutorul acestui tip de discurs. Personal, sint nemultumit ca o parte din notorietatea mea se datoreaza acestui „scandal“ legat de Eminescu. As fi preferat sa fiu criticat pentru teza de doctorat sustinuta in Franta cu o luna inaintea „scandalului“ din Dilema.


Cintec de leagan

Ai refuzat sa vorbim prea mult despre copilaria ta. Poate imi spui totusi cum te-ai descurcat in primul an de viata al fetitei tale. Din cite stiu, plingea in fiecare noapte si tu erai acela care stateai de straja linga ea.

Nu, nu plingea in fiecare noapte, ci doar in cele dinaintea orelor mele de curs. M-am adaptat. O leganam citindu-i sistematic Rousseau, de care ma ocupam mult in acea vreme. Pot chiar recomanda Discursul asupra inegalitatii sau Consideratiile despre guvernarea Poloniei ca remedii impotriva colicilor si a celorlalte agitatii, de multe ori ininteligibile, din primul an de viata al unui copil.