Autor: 
Categoria: 
Cărţi precum Exerciţiu de sinceritate sînt necesare unei culturi care vrea să-şi înţeleagă trecutul. Volumul apărut la Editura Polirom porneşte de la îndemnul de a ne investiga propriile noastre tăceri, laşităţi, turpitudini, înainte de a-i judeca pe alţii. Ion Vianu e măcinat de povestea cererii de aderare la Partidul Comunist, răscumpărată de denunţarea psihiatriei în scopuri politice şi de solidarizarea cu Paul Goma, în 1977. De ce Ion Vianu nu are linişte pînă nu-şi reface întreaga sa istorie, iar pe alţii nu-i cutremură nici un gînd al căinţei? Este marea întrebare a cărţii. Interviul acordat revistei Observator cultural încearcă să desluşească resorturile unui om care se mărturiseşte înaintea altora. Ion Vianu este un model de acţiune şi de rezistenţă în comunism. Deşi el însuşi spune că „are pete în trecutul său“, afirmaţia ni se pare o formă de cumpătare şi de cumpănire reală a întregii perioade a comunismului, cînd sistemul lucra împotriva ta dacă doreai să nu mai fii „la mijloc de rău şi bine“.
De ce aţi vrut să scrieţi despre anii 1972-1977?
În primul rînd, eu sînt într-un proces memorialistic. Am scris, împreună cu Matei Călinescu, volumul Amintiri în dialog, care era un fel de zoom îndepărtat al întregii epoci. Apoi, am avut diferite contribuţii izolate. Am publicat această carte; după care va urma un fel de bildungsroman, un roman al formării, pe care îl termin acum. Exerciţiu de sinceritate face parte dintr-un proiect mai vast.
Vă e dor de Matei Călinescu?
Îmi este mai uşor decît altora
Ceea ce m-a stimulat să scriu despre vremea care a precedat plecarea mea din România a fost discuţia din jurul dosarelor Securităţii din 2006: acele revelaţii, acei oameni politici, acei jurnalişti care au apărut ca informatori. Mărturisesc că mă vedeam ca un om absolut curat, dar am început să meditez la trecutul meu şi am descoperit că avea şi diferite pete. Acest proces, de retrăire a trecutului, a devenit pasionant. Am trecut la o generalizare: oare nu ar trebui, noi toţi, să reflectăm la trecutul nostru, înainte de a discuta despre trecutul altora? Poate am avea o mai mare autoritate să vorbim dacă ne-am limpezi, noi înşine, propriul trecut.
Această limpezire a fiecăruia, pe care o invocaţi, ar putea fi însoţită de un reproş. Vi s-ar putea spune că „vă dă mîna“ să vorbiţi despre trecutul dvs. pentru că aveţi un ascendent moral. Aţi protestat public împotriva comunismului, aţi fost aliat cu Goma, aţi trimis scrisori la Europa Liberă. Reproşul ar fi: domnul Vianu îşi permite!
Poţi să fii ticălos şi să te speli de păcate?
Poţi să fii mai puţin bine şi să ajungi mai bine. Poţi să ai reacţii interioare care să te facă mai bun. Asta e valabil în toate regimurile şi în toate timpurile. Exerciţiu de sinceritate este o încurajare pentru generaţiile viitoare, dar şi pentru generaţia prezentă, cea matură, de astăzi, să-şi caute putinţa de mai bine. Eu personal am evoluat către mai bine.
Cînd aţi vorbit, în prima întrebare, despre petele din trecutul dvs., m-am întrebat: unde sînt petele dvs.? Are pete trecutul dvs.?
Are.
Care? Cererea de intrare în Partidul Comunist?
N-aţi făcut rău oamenilor pe care i-aţi consultat.
N-am făcut nici un rău. Dar am dat certificate pentru că-mi ordonase directorul să fac acel lucru. Le-am dat de frică. Am vrut, în Exerciţiu de sinceritate, să arăt care era mecanismul fricii, cel care ne-a dominat pe toţi. La un moment dat s-a produs în mine o ruptură, a fost o decizie de a inversa complet sensul acestui conformism în care intrasem şi a apărut toată povestea cu disidenţa mea, cu plecarea în străinătate, cu exilul.
Aş invoca rîndurile de la începutul cărţii: „Dacă te încumeţi să-i judeci pe contemporanii tăi, e necesar să faci simultan exerciţiul de-a te judeca pe tine. Şi dacă vei avea curajul să fii aspru cu propria ta persoană, abia atunci să ai cutezanţa să aplici aceeaşi măsură şi altora. Fii cel puţin aşa de aspru cu tine cît eşti cu ceilalţi. În ceea ce mă priveşte, cred că e ai bine să fii un dram mai sever cu tine“. De ce vă mărturisiţi? Alţii, care au comis orori, de ce n-o fac? Avem mărturia dvs., dar nu este aceasta cumva inutilă pentru înţelegerea acelei vremi, cîtă vreme torţionarii nu se mărturisesc şi nu se căiesc?
Eu n-am vrut să fac mai mult decît mi-a stat mie în putinţă. Eu am vorbit despre mine. Nu pot să fac mai mult. Sînt convins că este o contribuţie foarte mică, dar am făcut cît am putut.
Mi-ar plăcea ca oamenii să vă citească această carte şi, mai apoi, la rîndu-le, să se mărturisească.
Eu sper să producă măcar un foarte mic curent.
Credeţi? Eu nu cred.
Ioana m-a ajutat într-un mod tulburător
O dorinţă a mea a fost să prezint viaţa cotidiană sub comunism. Problema pe care mi-o pun este dacă e suficient să faci ceea ce s-a numit „procesul comunismului“, adică înfăţişarea crimelor. Ca unul care ai trăit atunci, cred că ai obligaţia să descrii puţin cum era viaţa în comunism, în toată variaţia ei. Eu cred că această sinistră porcărie se petrecea pe un fond de tinereţe, de energie, oamenii nu încetaseră să se bucure de viaţă.
Sînt două afirmaţii geniale în carte. Prima: „să fiu clar: dacă iubeai, puteai să suporţi chiar şi ceauşişmul“. A doua, despre România, descrisă ca: „mizerie blîndă, aceeaşi toleranţă faţă de ticăloşie“. Iubirea, soţia, familia v-au fost un reazem?
Pe Ioana, soţia dvs., de cînd o cunoşteaţi?
Am fost colegi la facultate. Ea m-a susţinut în momentele grele ale vieţii mele. În carte povestesc cum am avut presentimentul că voi fi arestat, simţeam că Securitatea ar fi vrut să intervină brutal şi să mă închidă. Impresia mea avea o bază reală, ei doreau să mă aresteze. Ioana m-a susţinut într-un mod tulburător. În loc să încerce să mă facă să renunţ la proteste, să mă convingă s-o las mai uşor, Ioana mi-a spus: „ai să intri în închisoare şi ai să ieşi, la un moment dat. Au mai făcut şi alţii închisoare“. Vorbele acelea au avut un efect benefic asupra mea. Ioana m-a încurajat, m-a întărit. Închisoarea mi-a părut, din acel moment, ca un fel de pensionare temporară suportabilă.
Dar chestia asta, România, o „mizerie blîndă“, ce însemna?
Aveai mari străluciri de bucurie
Aveai mari străluciri de bucurie. Erai tînăr, trăiai în plină vitalitate. De curînd am citit o carte, Fără destin, de Imre Kertész. Autorul descrie ce a trăit la Buchenwald şi Auschwitz. Fusese deportat de la vîrsta de 15 ani. Chiar şi la acea vîrstă fragedă, în tot timpul acelei încercări îngrozitoare, el trăia bucuria. Este ceva constitutiv firii umane să caute binele, să caute bucuria, şi tinereţea te ajută.
Vă rog, spuneţi-mi cea mai mare bucurie din acele vremuri.
Chiar era posibil să rezişti Securităţii
Se putea. Eu am rezistat, cu unele riscuri, dar nu atît de groaznice. Eu am sentimentul că acele persoane care au colaborat cu Securitatea au făcut-o nu doar din frică, ci şi dintr-o oarecare perversitate – este ceva provocator să spui lucruri urîte despre alţii. Racolarea a mai fost posibilă şi pentru că puteai să obţii unele mici avantaje. În fine, colaborai ca rezultat al unui amoralism, absenţa oricărei judecăţi etice. Sigur că se putea rezista la încercările Securităţii de a te face să devii informator. Ei erau puţin şocaţi, nu prea erau obişnuiţi cu refuzurile, dar dacă te împotriveai, nu te distrugeau, nu prea îşi permiteau. În afară de asta, viaţa presupune şi unele riscuri, nu poţi să accepţi tot ce-ţi livrează regimul, trebuie să ai puterea să te mai şi împotriveşti. Or chiar era posibil să rezişti Securităţii.
Aţi refuzat colaborarea cu Securitatea; o consideraţi „o victorie modestă“. „Dacă aş fi cedat, aş fi fost într-adevăr demn de dispreţ. Necedînd, îmi făcusem datoria. Atît şi nimic mai mult“. Despre ce datorie vorbiţi?
De ce aţi lucrat cu iniţiale? De ce multe personaje din acea epocă apar în carte doar cu iniţiale?
Am folosit iniţiale pentru că am vrut să menajez pe unii. Cartea mea nu este una de denunţuri. Este înfăţişarea unei poveşti. Am ezitat să folosesc numele întregi. Există o versiune cu numele întregi. Dar am preferat aşa, cu iniţiale, pentru că sensul pe care am vrut să-l dau lecturii acestei cărţi nu era să se bîrfească pe seama anumitor oameni. Totuşi, în anumite situaţii, am folosit numele complete. Nu puteam să nu dau numele lui Alexandru Ivasiuc sau al lui Paul Goma. Ei fac parte din istorie.
Ion Negoiţescu se îndrăgostea foarte violent de băieţi tineri. Nu se mai controla.
Ce înseamnă că nu se mai controla?
Putea să devină foarte insistent. Nu mergea pînă la viol, dar personalitatea lui era atît de puternică, încît putea să inducă la acte homosexuale şi pe unii băieţi care nu erau homosexuali. Însă le dădea ceva în schimb. Era generos cu intelectul lor. Era ca în Grecia antică, acolo unde „moşirea“ tinerilor presupunea şi acte de homosexualitate. Cred că băieţii care s-au apropiat de el au fost cîştigaţi intelectual. Lui nu-i plăceau oamenii maturi, îi plăceau băieţii tineri, de obicei minori.
Îi ştiţi pe băieţii aceştia tineri care au fost în preajma lui Negoiţescu?
Îi ştiu pe cîţiva, dar nu vreau să dau numele lor. Tinereţea trebuie protejată.
Am văzut că şi în carte vorbiţi de un tînăr, dar nu îi daţi numele.
La Negoiţescu era seducţie sau era şi agresiune?
Era seducţie, dar seducţia are şi ea ceva agresiv.
Spuneţi la un moment dat, în carte, că Negoiţescu „a fost autorizat să plece în exil“. Adică a plecat cu misiune?
Nu ştiu. Ion Negoiţescu a plecat în 1978, apoi s-a întors în România, şi a plecat din nou. L-am întîlnit, mi-a spus, la a doua sa venire în Occident, că nu se va mai întoarce în România. Eu îl ştiam pe Negoiţescu de pe vremea cînd se împrietenise cu tatăl meu. El era foarte deschis cu mine, dar nu mi-a spus niciodată că ar fi fost vreun pact între el şi Securitate, în privinţa plecării lui. În timp ce era în Occident, am certitudinea că nu a făcut nimănui nici un rău şi nu că a scris nici un raport către Securitate.
Cum a reuşit Securitatea să-l facă să se dezică de Paul Goma?
M-a impresionat în carte modul în care aţi descris şedinţa publică de demascare şi de eliminare a dvs. din sistemul medical. Asta era în 1977.
Era o adunare deschisă a partidului.
Cine a organizat-o?
Organizaţia de bază a PCR din Facultatea de Perfecţionare şi Specializare a Medicilor, al cărui cadru eram.
Aţi ajuns acolo condus de cîţiva colegi, care nu v-au spus ce vi se pregăteşte. Cum v-aţi simţit cînd aţi ajuns în faţa atîtor colegi?
A fost o surpriză extraordinară şi o tensiune extraordinară.
În „Addenda“, aţi reprodus stenograma acelei şedinţe. Citind-o, am văzut că nu v-aţi pierdut cu firea. Ca medic, cum vă explicaţi că aţi înfruntat o sală ostilă?
Cum primeaţi fiecare vorbă rostită de colegi împotriva dvs.?
Pe măsură ce vorbeam, mă simţeam tot mai puternic. Mă întăreau acele vorbe. Era prima oară, după mulţi ani, cînd Partidul făcea şedinţe de demascare. În anii ’70, asemenea execuţii publice nu se mai făceau. Mie mi-au făcut. Documentul pe care l-am publicat este unic. Nu mai găsiţi în Arhivele Securităţii reprodusă o adunare a PCR. Este un document foarte preţios. În mod ciudat, l-am găsit în dosarul meu de la SIE. Eu am două dosare de urmărit informativ, unul la SRI şi altul la SIE. Acest text este epurat de oamenii Securităţii. A fost mult mai rău. De pildă, profesorul meu a spus că eram „o nulitate“. Contrazicea afirmaţia rectorului, care m-a lăudat pentru performanţa mea. Profesorul Iulian Mincu, care a fost ministrul Sănătăţii în Guvernul Văcăroiu, autorul programului de „alimentaţie ştiinţifică“ din vremea lui Ceauşescu, a spus că sînt „un psihopat“.
Cîţi oameni erau în sală?
Erau două-trei sute de persoane. Un amfiteatru plin.
Nu pot să-mi închipui, mintea mea nu funcţionează, cum a putut fi umplut un amfiteatru doar ca să vă „execute“ pe dvs. Cum reacţiona sala cînd eraţi „înfierat“?
Cînd aţi ieşit de la acea adunare, după ce aţi aflat verdictul, după ce i-aţi înfruntat, care a fost primul gînd?
Eram fericit. Cred că aţi văzut motto-ul din deschiderea cărţii, din Ernst Jünger: „Nu există un secol fericit, dar există o clipă a fericirii, iar în clipa aceea există şi libertatea“. Aceea a fost clipa mea, am avut sentimentul că sînt învingător pentru că am spus ceea ce am gîndit.
Unde aţi plecat de la acea adunare?
Primul drum l-am făcut acasă, unde am povestit ce s-a întîmplat. A venit şi o prietenă de-a noastră, dr. Monica Constantinescu, care fusese în sală, să mă felicite. După aceea au urmat alte faze, a fost tentativa de arestare...
Ce îi deranja? Îi incomoda faptul că făcuserăţi cerere pentru paşaport sau că eraţi cunoscut la Europa Liberă şi că erau citite de la microfonul acelui post de radio mai multe materiale despre psihiatria politică?
Cît timp trecuse de la primele intervenţii la Europa Liberă şi pînă la această adunare de excludere şi de sancţionare?
Cam o lună şi jumătate.
De la acea adunare pînă la plecarea din ţară, cît a mai trecut?
Au mai trecut vreo două luni. Grele. Totuşi, mă simţeam liber şi eliberat.
„Am refuzat să văd lumea ca un azil“
Spuneţi în carte: „Lumea oamenilor, pentru mine, n-a fost niciodată un azil“. De ce n-a fost un azil?
Pentru mine, azilul psihiatric, descoperit în anii mei de practică medicală, era un microcosmos care reproducea macrocosmosul. Întreaga Românie era un azil, cu supraveghetorii lui, cu narcoticele lui, care erau de ordin ideologic, cu violenţa lui, cu oarecare înţelegere pentru lumea în suferinţă.
Şi, totuşi, aţi scris în carte: „Lumea oamenilor, pentru mine, n-a fost niciodată un azil“.
De ce aţi pus în carte şi aceste documente găsite în Arhivele de la SRI şi SIE?
Mi s-a părut că aceste documente sînt reprezentative pentru epocă. Mi s-a părut că documentele explică mai bine cum eram noi atunci: discursurile convenţionale, ideologia, chestia cu „oamenii muncii“ care au dreptul să ceară socoteală. Sedinţa despre care am discutat e o mostră de limbaj al epocii. Am reprodus şi un denunţ, pe care îl consider gogolian, şi un altul, care face parte din clasa denunţurilor abjecte, al unui doctor. Acesta, fiind în exerciţiul funcţiunii, îşi turna pacienţii. Şocant!
De ce aţi vrut să vă vedeţi dosarele de la SRI şi SIE?
Am ezitat foarte mult, e traumatizant. Pînă la urmă, am fost luat de valul public, toată lumea din jurul meu dorea să-şi vadă dosarul.
Aţi avut surprize la citirea dosarelor?
Am avut, în 2006, condamnarea comunismului. Tot din 2006 au început să fie cercetate mai multe dosare. În ce moment sîntem? E mai desluşită lumea comunistă?
Este extrem de încîlcită. Faptul de a spune orice şi de a povesti orice poate să dea naştere la foarte multe calomnii. Unde creşte denunţul, creşte şi calomnia. Poţi să spui orice despre oricine. În acest punct ne aflăm. Cercetarea dosarelor n-a limpezit societatea românească. În al doilea rînd, eu, cel care am scris Exerciţiu de sinceritate, mă întreb dacă Adam Michnik n-are dreptate şi nu va trebui să vină un moment zero, în care să închidem dosarele şi să privim mai departe. Trebuie să ştim cum a fost, dar poate că trebuie să punem punct defăimărilor, calomniilor. Trebuie să stabilim adevărul istoric, dar nu trebuie să continuăm „procesele“ intentate unor oameni.
În carte scrieţi: „Judecata despre alţii include etapa obligatorie a reflecţiei despre sine“.
Nu-i uşor să te mărturiseşti. Există un reflex de apărare, care face ca mărturisirea să fie înţeleasă ca o slăbiciune. Acest reflex de apărare duce şi la o privire mai intensă spre ceilalţi.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters