OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

O reuniune de urgenţă a miniştrilor de Externe din G8, la Paris, a avut pe agendă situaţia gravă din Japonia şi Libia. Zeci de state au trimis deja, într-o formă sau alta, ajutoare Guvernului nipon. Sîntem siguri că tenacitatea, calmul şi răbdarea japonezilor – care sînt un fel de nemţi ai Asiei – vor da roade imediat. Mai complicată este situaţia de ultimă oră din Libia, unde forţele guvernamentale şi miliţiile pro-Gaddafi au reocupat importantul centru petrolier Ras Lanuf, ce fusese în mîinile rebelilor pînă mai ieri. Se duc lupte dure în cîmp deschis. Faptul că forţele antiguvernamentale şi rebelii libieni – care şi-au stabilit centrul în estul ţării, în oraşul Benghazi, şi deja au proclamat o Republică Libia sub conducerea unui Consiliu de Tranziţie Naţional, în fruntea căruia a fost numit Mustafa Abdul Jalil, conducere, să amintim, recunoscută oficial de Franţa şi Portugalia – nu au armament greu şi aviaţie este un mare handicap. Succesele militare din primele zile de confruntări armate au fost anihilate de contraofensiva cu blindate şi aviaţie a forţelor rămase fidele colonelului Muammar Gaddafi. Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei şi prietenul lui Traian Băsescu, a propus instituirea rapidă, chiar şi fără acordul ONU, a unei zone de excludere aeriană, pentru a permite aviaţiei NATO să-i protejeze pe civilii asaltaţi de aviaţia guvernamentală libiană. Zona de excludere – cum a fost şi în nordul Irakului, pentru a proteja zona locuită de kurzi – a fost solicitată şi de Organizaţia Ţărilor Arabe şi luată în vizor şi de SUA, care au trimis în apropierea Golfului Syrta vase de război ale Flotei a V-a din Mediterana.

 

Situaţia din Libia devine pe zi ce trece mai complicată. Demonstraţiile şi revolta populară împotriva unei dictaturi se transformă, treptat, în război civil, care a fost evitat pînă acum. Atît în Tunisia, care nu mai este a lui Ben Ali, cît mai ales în Egiptul fostului preşedinte Hosni Mubarak. Revoltele de diferite intensităţi, dar cu revendicări cvasisimilare, din alte ţări – sărăcia endemică şi corupţia fiind puse înaintea libertăţii de expresie sau a celei politice – precum Iordania, Oman, Bahrein, Yemen, ba chiar şi Arabia Saudită, devin o expresie a ceea ce cunoscutul politolog şi editorialist Jean Daniel de la Le Nouvel Observateur numea „ambiţia democratică“. Este mai mult decît atît, am crede noi. Devine evidentă relaţia directă dintre autocraţie şi corupţie. Dincolo de interesele petroliere sau geostrategice. Pentru prima dată, spune Jean Daniel, şi nu avem motive să-l contrazicem, „tineretul arab, lansat în aceste mişcări, nu este dirijat împotriva Occidentului şi nici împotriva Statului Israel“.

 

Detaliile vieţii opulente ale clanului Ben Ali – cu o Leila Trabelsi, soţia nr. 2 a preşedintelui tunisian, avînd ambiţii de Eva Peron şi trăgînd toate sforile şi banii naţiunii – sau ale regelui Abdallah contrastează violent cu sărăcia crasă a milioane de cetăţeni arabi. Credinţa în mîntuirea lui Allah nu ţine de foame, aşa cum viitoarea extravaganţă cu Catedrala Neamului nu va putea compensa scăderea nivelului de trai şi pauperizarea populaţiei. Să mai amintim de contraofensiva mediatică din România cu ieşitul din criză la dată fixă. Dacă un economist a aruncat pe piaţa deşteptăciunilor povestea că o creştere economică în următoarele două luni ar însemna ieşirea din criză, toţi papagalii Guvernului, în frunte cu marioneta Emil Boc, repetă pînă la saţietate acest slogan. Nu are rost să apelăm la raţiune şi scepticism. „Profesioniştii pesimismului au pînă la urmă, măcar în parte dreptate“, avansează mereu lucidul Jean Daniel.