OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Literatura canadiana inregistreaza doi Cohen. Pe mai putin cunoscutul, dar si mai tinarul Matt Cohen, si pe Leonard Cohen, cel care beneficiaza in continuare de recunoastere internationala, romancierul, poetul si muzicianul care, alaturi de Margaret Atwood si Michael Ondaatje, a reusit sa scoata, o data cu anii ’60, poezia si romanul canadian din canonul premodern in care se impotmolise. Acest articol isi propune sa inventarieze anumite concepte si tendinte din critica ultimelor decenii, aplicindu-le lucrarii emblematice a scriitorului canadian, Beautiful Losers –carte ajunsa in 1998 la cea de-a treia editie.

In celebrul eseu din 1969, intitulat Cross that Border-Close that Gap, Leslie Fiedler avansa teoria anihilarii decalajului dintre cultura oficiala, elavata, si cea populara, de masa, sustinind ca literatura trebuie sa conteste in continuare integralitatea generica a culturii elevate, acea integralitate garantata pina atunci de distantarea ei de western, romane sentimentale sau politiste. Lucrarea lui Fiedler se constituie intr-o definitie timpurie a postmodernismului perceput ca „o miscare de fuziune, ca o complicare deliberata a notiunii de integralitate generica“. Beautiful Losers apare in 1966 si nu semnifica altceva decit punerea in practica a recomandarii lui Fiedler.
Douazeci de ani mai tirziu, Linda Hutcheon, analizind Beautiful Losers, abordeaza si ea dihotomia cultura populara-cultura oficiala, tema centrala in romanul lui Cohen. Criticul canadian analizeaza aceasta perspectiva de pe pozitii bahtiniene, tintind catre o hermeneutica cu valente social-culturale.

Astfel, Hutcheon aduce in discutie conceptul de „carnavalesc“, care, la Rabelais, desemneaza inversiunea normelor sociale oficiale sau, altfel, o lume inversata, paralela culturii medievale oficiale, ivita din nevoia umanitatii de contracarare a sentimentului de frica si insecuritate, cauzat atit de fortele naturale, cit si de ordinea sociala de la acea data. Prin extrapolare, Hutcheon identifica prezenta „carnavalescului“ si in romanul lui Cohen, unde frica si disconfortul se datoreaza acum „progresului“ natural si social caruia umanitatea i-a cazut, de fapt, victima. Societatea tehnologizata din Beautiful Losers, continua Hutcheon, traieste si ea intr-un univers generator de teama, neliniste si frustrare, similar, in esenta, celui medieval din opera lui Rabelais, univers care trebuie combatut prin obscenitate, sexualitate, benzi desenate, cinema si muzica, pe scurt, prin implicarea tuturor componentelor din spatiul culturii pop. Cu alte cuvinte, avem de-a face aici cu ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei“, vazuta in maniera cosmarului joycean ca actiune, violent exercitata, a evenimentialului brut, sinuos, ilogic asupra individului, de care acesta nu se poate elibera decit „prin proiectie spirituala afara din durata eterogena, neinteligibila si haotica“. In contextul romanului, pare sa spuna Hutcheon, „carnavalescul“ bahtinian, ca si manifestarile din cultura populara sint modurile in care societatea eludeaza „teroarea istoriei“. Continuindu-si argumentatia, criticul canadian plaseaza cultura populara, ludica, obscena, de suprafata, in „stricta opozitie“ cu cea oficiala, serioasa, „a eternului“. Astfel, benzile desenate, muzica pop, filmele constituie „textele sacre ale unei noi religii, o religie care parodiaza (adica rastalmaceste) normele lingvistice, literare si ideologice apartinind culturii oficiale. Aceasta noua religie isi localizeaza propriii ei sfinti in staruri de cinema ca, de exemplu, Marilyn Monroe sau Ray Charles, in personajele din paginile comics-urilor, ca Plastic Man si Blue Beetle, are propria ei versiune a genezei si exodului biblic, propriii ei profeti (Charles Axis) si propria apocalipsa (in varianta lui F.). Aceasta noua, (post)moderna religie, conchide Hutcheon, este religia sexului, „the religion of the flesh“.
Fara sa resping in totalitate viziunea Lindei Hutcheon, nu pot totusi sa nu remarc anumite tendinte care tin de obsesia dihotomiilor structuraliste din excursul reputatului critic canadian, fapt care ma surprinde cu atit mai mult cu cit cunoastem cu totii contributiile majore ale teoreticianului mai sus amintit la formularea unei teorii solide a criticii postmoderne atit in spatiul literar, cit si in cel al studiilor culturale.

Daca manifestarile „carnavalescului“ medieval aveau loc „la granita dintre arta si viata, si in absenta unei distinctii clare intre spectator si actor“, in Beautiful Losers granitele dintre cultura populara, carnavalesca prin definitie, si cea oficiala se sterg in totalitate. Asistam in roman nu la „teroarea istoriei“, ci, dimpotriva, la sfirsitul ei, dar vazut nu prin prisma hegeliana, ca incheiere a dialecticii ideologice, si astfel a suprematiei unei ideologii asupra alteia, ci prin intrepatrunderea pina la confundare (sau confuzie) a celor doua: cultura populara si cultura oficiala. Nu mai putem vorbi in Beautiful Losers de incalcarea normelor, pentru ca insusi conceptul de norma dispare. In postmodernitate cele doua culturi inceteaza a mai fi paralele, procesul subminarii fiind inlocuit acum cu cel al substitutiei. Daca in Evul Mediu lui Rabelais, absenta societatii tehnologizate si informationale permitea celor doua culturi sa se afirme in planuri izolate, si de aici paralele, existind dupa reguli proprii, in postmodernitate, cultura populara, asemenea sclavului nietzschean, dobindeste recunoasterea necesara si accede la centru doar pentru a constata ca puterea a devenit un concept difuz, pierzindu-si caracterul centripet.

Conflictul ideologic o data incheiat, am putea crede, in viziune shakespeariana, ca „totul e bine cind se sfirseste cu bine“. Dar lucrurile nu stau tocmai asa. Disparitia subita a conflictului ideologic provoaca confuzie si de aici teama, care in continuare duce la instaurarea unei stari de pasivitate. Hutcheon nu greseste cind afirma „ca lumea lui Cohen traieste in frica“. Numai ca, de data aceasta, frica nu implica declansarea manifestarilor carnavalesti, ca odinioara, ci provoaca o amortire a simturilor, o perpetua aminare a fapticului si a actiunii. Impotriva acestei atitudini se razvrateste scriitorul care isi propune sa-si trezeasca la viata cititorul, prin insasi puterea creatoare si magia textului.

Clasificind structurile referentiale ale romanului, Hutcheon identifica patru nivele de referinta. Astfel, in traditia literaturii mimetice, primul nivel este cel al referintei „extratextuale“ (o casa poate exista in interiorul fictiunii deoarece ea exista si in realitate). Universul fictional, lumea interioara a romanului, constituie cel de-al doilea nivel referential, pe care criticul canadian il numeste intratextual (unei anumite house of fiction descrise in roman nu trebuie neaparat sa-i corespunda una in realitate). Acestor prime nivele referentiale, romanul metafictional le mai adauga inca doua: pe cel al referintei „autoreprezentationale“ sau autoreflexive (textul face trimitere la el insusi, ca text, pagina tiparita sau artefact literar) si, in fine, pe cel al referintei „intertextuale“ care parodiaza sau pur si simplu face trimitere la alte opere sau conventii romanesti.

Intertextualitatea, omniprezenta in Beautiful Losers (folosirea conventiilor romanului epistolar si ale jurnalului, prezenta constanta a tipului de dialog caracteristic comics-urilor si limbajului publicitar, citarea cronicilor iezuite in alternanta cu aceea a materialelor pornografice, preluarea si parafrazarea unor idei si citate din Plutarch, Norman O. Brown, Nietzsche si Wordsworth, parodierea constanta a Bibliei si, nu in ultimul rind, fictionalizarea constienta a istoriei prin refacerea – adica inventarea – unor fragmente din viata sfintei martire Catherine Tekakwitha) sugereaza, dincolo de aspectul strict literar, eterogenitatea lumii in care traim (atit noi, cit si personajele), cultura eminamente dialogica specifica postmodernitatii, complementaritatea culturilor oficiala si populara, pina nu demult aflate in opozitie. Nimic nu este scris in mod intimplator, Cohen aproape sfidind limitele eclectismului (atit in planul uzantelor literare, cit si in cel apartinind nivelului de referinta „extratextuala“) din dorinta de a celebra pluritatea discursurilor, diversitatea stilurilor, complexitatea, complicitatea, dar mai ales compatibilitatea unor atitudini si manifestari doar aparent diferite. Si daca personajele romanului nu inteleg acest fenomen, al abolirii granitelor dintre discursurile culturale, dintre trecut si prezent, dintre istorie si fictiune, este prea putin important. Pasivitatea, frica, lipsa de reactie sau reactia gresita a celor apartinind universului „intratextual“ nu trebuie decit sa ne faca atenti pe noi, cititorii, sa nu gresim.

Anticipind teoriile „reader-response“ din deceniul al saptelea, Cohen ii atribuie cititorului un nou rol, acela de co-creator al textului literar. Insistind asupra procesului parcurgerii textului, Beautiful Losers reuseste sa-si faca cititorul „sa-si reexamineze si poate chiar sa-si schimbe deprinderile lecturii – si, prin extrapolare, si pe cele de viata“, considera aceeasi Linda Hutcheon, si pe buna dreptate. In Beautiful Losers Cohen nu ne prezinta doar produsul finit, textul literar ca atare, dar si procesul zamislirii textului, invitindu-ne sa participam. Cind granitele dintre arta si lumea reala se sterg, cind spectatorul devine actor si istoria fictiune, cind stiluri atit de diferite reusesc sa-si dea mina, sarbatorim si anularea demarcatiei dintre scriitor si cititor in planul creatiei. Si daca totusi nu realizam acest lucru, desi mesaje ca: „Interpret me, go beyond me!“ sau „I’ll have to start you off with fiction, such is your heritage!“ ne pun macar pe ginduri, nu finalul propriu-zis, ci cuvintele din finalul romanului sint mai mult decit edificatoare: „Welcome to you, who read me today!“ Invitatia nu vine din partea autorului, ci a insusi textului, singurul personaj pe care trebuie sa-l luam in serios! Pentru ca tot ce am citit pina acum am creat si noi cititorii! „Nu mai gasim nimic“, incheie si Hutcheon, „din ostilitatea Prologului lui Baudelaire la Florile Raului, si nici agresivitatea lui Eliot amintindu-ti de acel «Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère»“. Scopul romanului este acela de a-si „ademeni cititorul in actul crearii textului, de a ne chinui si tachina cu propriile noastre asteptari“. „Placerea textului“ devine de fapt crearea textului, placerea fiind ceea ce simtim atunci cind nu numai ca ni se permite, dar sintem chiar invitati sa participam. In acest context Beautiful Losers nu mai este un simplu roman pe care sa-l citim pentru ca mai apoi sa-l lasam deoparte. Sta in firea oamenilor sa se ataseze prea mult de ceea ce creeaza. Si Beautiful Losers este o carte pe care o cream chiar noi!