OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În cele opt proze scurte (Contorsionista, Răpirea din serai, Cea mai frumoasă femeie din lume, Irina. I se duce un fir la ciorap, Cum am întemeiat Montrealul, Nemuritorul, Bună dimineața, cimpanzeeo și Tandrețea felinelor mici) reunite în cea mai nouă carte a sa – Contorsionista –, T.O. Bobe își (re)confirmă puterea de a fi „altfel“. Nu doar în peisajul de ansamblu al literaturii române, nu doar de la un volum la altul, ci chiar de la un text la altul, atît la nivel tematic, cît și al registrelor narative, al tonului, al ritmului sau al atmosferei. Constantă rămîne, însă, poetica metaforizantă asociată încrederii imanente că literatura veritabilă poate fisura teatralitatea latentă a universului, în care se înscenează spectacole ale amintirii, ale imitației, ale delirului.

Povești de dragoste dincolo de șablon

Răpirea din serai și Cea mai frumoasă femeie din lume sînt, cum s-ar zice, niște povești de dragoste, care se desprind cu multă ușurință de șablonul sugerat de titlu. În Răpirea din serai, autorul mizează pe tehnica contrastului construit prin alunecarea aproape insesizabilă de la atmosfera mitică, opulent-fantastică și glorioasă țesută în jurul sultanului și al cădînei cu părul negru fluturînd în vînt, sub cerul luminat de luceferi aprinși deasupra minaretelor, la imaginea cumplit de terestră a lui Dinu Predescu, „în chiloți de pînză albastră, cu o Snagoavă în colțul gurii și pe tălpile sprijinite de marginea recamierului vechi“, și a Andei, care toarnă apă într-un lighean cu smalțul sărit, sub privirile peștelui de sticlă de pe televizor, „încremenit și el în tăcere“. Povestea celor două minarete singuratice metamorfozate în cei doi ziariști, fiecare cu viața lui de familie ratată, păstrează în fundal, ca laitmotiv dorința de răpire contemplată pe carpeta kitsch din camera închiriată, ca insulă a evaziunii. Cuvintele suferinței și ale dorinței rămîn poticnite, fiind înlocuite de acel „țac“ al imortalizării pe care îl face aparatul de fotografiat. În urma jocurilor rămîn contururile unor alte vremuri și obsesia unui vis pe care nu și-l mai amintește nimeni.

 

Cea mai frumoasă femeie din lume este trista confesiune a unui bărbat, monolog imaginativ-autoscopic ce acoperă o perioadă de douăzeci de ani de priviri concentrate asupra lumii ridicate în jurul  „celei mai frumoase femei“, cunoscute încă din școală și a cărei siluetă este resuscitată din frînturi de amintiri. Nu evenimentele din planul realității exterioare contează, ci ecourile acestora în planul conștiinței. T. O. Bobe ia timpul, îl stratifică și-l comprimă în vertijul unei ființe ce se lasă pradă unor frînturi de memorie afectivă. Sărind treptele în căutarea semnificativului care să permită înțelegerea, nuanțele sentimentale se lasă izolate cu greu în depunerea de straturi atemporale, în care ființa lăuntrică se odihnește și se înfricoșează alternativ. Personajul trage linii într-un spațiu vid pentru a face să apară realitatea unor emoții, instabile de altfel. Atmosfera este nostalgică, născută nu doar din tristețea poveștii de iubire, cît din cea a retrăirii adolescenței. În prima parte, Ligia este întruparea unui infinit de vieți, o poveste citită pe sărite, avatarul unor femei întîlnite în toate locurile de poveste din lume. Sub forma unei note de subsol, în ultimele pagini, Ligia capătă individualitate, textul luînd forma adresării directe, oarecum haotice, pe un ton de reproș agresiv, cu imagini ce se repetă obsesiv și care se suprapun pînă la confuzie într-o minte care, căutînd neresemnată răspunsuri, parcurge cu pași grei drumul răvășirii.

O rătăcire ce-și are drept liman tot răvășirea este surprinsă și în Irina. I se duce un fir de la ciorap. Recurgînd la stilul indirect liber, autorul regizează dezordinea din mintea Irinei, amestecînd o pulbere de gînduri, de impresii, de senzații confuze, acut-apăsătoare. O sedimentare piezișă a experiențelor intime și profesionale duce la o cerebralitate ruinată, tradusă în ființa tinerei prin senzația că i de duce cîte un fir de la ciorap, sub privirile invazive ale oamenilor. Voci, figuri, trecut, prezent, cățel, copil se amestecă toate într-un flux opac al percepțiilor care se sfîrșesc prin deșirarea propriei ființe pînă la aneantizare. După o deambulare somnambulică prin oraș, cu gîndurile bîntuind între munca de birou și apariția lui Dudu, fantomă a trecutului, Irina ajunge epuizată la sora sa, unde rămîne cu fetița al cărei plîns o exasperează. O reduce definitiv la tăcere, forțînd-o să mănînce, așa cum își forța cățelul să-și ia pastila de deparazitare (ținînd-o de nas!). Intră în baie, scapă de ciorapii cu pricina, îmbrăcînd body-ul negru de dantelă. Ritmul sincopat, turbulent-nevrotic al trăirilor surdinizate este redat de T. O. Bobe subtil, cu un puternic efect de sugerare: „A înghețat de tot, a uitat să se șteargă, o să iasă așa, s-a uscat, poate trage totuși un pui de somn, are nevoie, o s-o găsească Lia ațipită, și ce? O dor ochii, o fi de la neon, și ăsta cum se încheie? A reușit. Hai, că nu vrea să-și strice surpriza, sigur e sexy, n-o să se uite în oglindă aici, pe hol, în aia pînă la gresie, jos, numai să nu se aburească și ea. Crapă ușa, o închide în urmă imediat, se uită și nu e nimic, nu se vede, body-ul negru, cum stă ăsta în aer, cu ce e umplut?“.

În delirul său, Irina pomenește, cu neîncredere, despre întemeierea Montrealului asumată de Dudu, proza următoare părînd o continuare sau cel puțin o poveste care are tangență cu cea dinainte, căci se cheamă chiar așa: Cum am întemeiat Montrealul. Numai că, de la era telefoanelor mobile și a borcănelelor cu mîncare pentru bebeluși, așteptările cititorilor zboară tocmai prin 1642, aterizînd într-o aparentă epică aventurieră țesută în jurul unor naufragiați-exploratori din Franța, care întîlnesc pe meleaguri misterioase o făptură de mirare, născută taman „lîngă Carpați, la poale de munte“ (sic!). Aventuri prin ținuturi sălbatice, lupte stropite cu răchie, năluci de basm – sînt toate contemplate și descrise ori răstălmăcite de un scrib ce-și pune întreaga ființă în actul scrisului, căci, recunoaște acesta: „eu încercam, muindu-mi vîrful penei în gură și scuipînd în călimara uscată, să înregistrez fiecare mișcare, fiecare schimbare a culorilor dimprejur“.

 

Printre rîndurile ce eternizeză eforturile acestor întemeietori de lume nouă, printre ironie și umor, se strecoară discretă și poezia atemporală: „Koué, zeița păgînilor, trecea curată prin rîndurile lor, așa cum numai prezentul petrece, fără băgare de seamă, prin rîndurile înțelesurilor prezente, pentru ca trupul lui să poată fi mai ușor, să se îndepărteze încet, cu glezne înrourate de vise, să dispară ca un contur neatent în sfumato“. Printre înjurături „bărbătești“ și printre refrene simetrice care pun față în față amintirea și uitarea, adevărul și neadevărul, se ivește și „adevărata“ poveste: povestea cuvintelor care încearcă să-și găsească sensurile. Peripețiile celor care se străduiesc să întemeieze Mont Realul sau Mont Royalul (motiv de dihonie între adepții lucrurilor văzute și ai puterii Celui Nemăsurat) se transformă, rînd cu rînd, într-o alegorie a întemeierii inefabile a lumii prin cuvînt, a legării între ele a înțelesurilor ce-și așteaptă descifrarea. Trupul de abur al zeiței îmbrăcate în nădragi evazați de desface în bucăți, iar năframele nu pot fi prinse cu mîinile, căci: „degetele lui treceau mai întîi prin ele așa cum trecuseră prin cotul nălucii cînd dăduse s-o prindă și doar mai tîrziu începeau să se închege încet în timpul căderii, de parcă, venind de pe alt tărîm, le soseau mai întîi forma și culorile pictate pe ele, și abia după aceea și materia de alcătuire a lor“. T.O. Bobe amestecă anii, alternează registrele, suprapune aventuri realiste cu imagini fantastice sau suprarealiste pentru a da corp metamorfozelor care se nasc la fiecare îndoitură a hîrtiei, acelor „lumi răsucite în ele“, „lumi căzute în altele căzute în altele, telescopate la nesfîrșit și oglindindu-și una alteia frumusețea și hidoșenia și culorile groazei“. Sînt adunate aici metafore plastice prin care se exhibă un anumit fel de a interpreta creația, de a practica lectura, autorul dovedindu-se foarte atent și la detaliile de atmosferă.

Subtilitate și expresivitate

Și în Nemuritorul, T. O. Bobe pune timpul pe roată, construind o proză silențioasă, ce are ca motive centrale dedublarea, călătoria circulară în timp, neputința cunoașterii absolute, dar și nelipsita confruntare dintre literatură și viață. Pretextul este o poveste de dragoste cu final incert, așa cum o iubire crepusculară provoacă și trama din înșelător-kafkiana Bună dimineața, cimpanzeeo, unde percepția propriei persoane, dar și cea a lumii în totalitatea ei sînt fisurate de plierea dureroasă a propriului eu, de senzația că o nouă formă de materie îți ia locul. Dintr-o cu totul altă materie sînt plăsmuite prima și ultima proză din volum, ușile batante ale acestui labirint al abisurilor omenești și literare. Surprinzătorul erotism al unei cunoașteri de sine, jocul seducției cu valențe urmuziene, tensiunea dorinței, a așteptării sînt transpuse în fraze și imagini senzuale, fiind savurate însă pe același fundal al singurătății.

 

În spatele învelișului plăcut de imagini senzitive, elegant-muzicale, imaginarul ficțiunii scrise de T.O. Bobe este unul solicitant, căci se ridică pe o necontenită substructură simbolică, detaliile sau, cel mai adesea, jocurile de cuvinte mutînd la un alt nivel semnificația faptelor. Complexitatea raportului dintre ființare, creație și (auto)interpretare mizează frecvent pe procedeul repetiției și al succesiunii, pe farmecul poveștilor născute din altele, pe jocul dintre anterior și ulterior, dintre față și revers, dintre real și fals, dintre văzut și nevăzut. Dimensiunea psihologică rămîne coordonata fundamentală, iar lumea răsfrîntă este în esență extrem de prozaică, bine tăinuită în aura de stranietate.

 

Indiferent dacă este scrisă ironic, ludic, amuzant sau lucid-apăsător, alert sau domol, proza lui T. O. Bobe are profunzimea, subtilitatea și expresivitatea care să îi asigure coerență și originalitate, ceea ce face din Contorsionista unul dintre cele mai bune volume de proză scurtă din literatura română a ultimilor ani.