OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cel mai recent recent roman al său, Ploile amare, apărut la sfîrşitul anului trecut la editura Charmides, infirmă în bună măsură concluzia formulată în 1993 de Radu G. Ţeposu, dezvăluind un romancier viguros, atent în egală măsură la „situaţiile existenţiale fundamentale“ şi la articulaţiile epice ale universului ficţional, temeinic proiectat şi îndelung cizelat. Clasicizarea naraţiunii – începută cu Frigul verii (1985), continuată, secvenţial, înCurcubeul dublu (2008) – culminează în romanul de faţă într-o construcţie narativă de mare complexitate, ce mizează pe tensiune epică, pe multiplicarea perspectivelor şi alternarea vocilor, pe acumularea detaliilor şi amînarea deznodămîntului şi, nu în ultimul rînd, pe o galerie impresionantă de personaje şi scene memorabile.

 

Roman polifonic, cu o structură epică arborescentă, Ploile amare conţine mai multe romane într-unul singur: roman de dragoste şi roman istoric, articulat pe o intrigă poliţistă, naraţiune realistă, cu un pregnant potenţial parabolic, Ploile amare este, în primul rînd, un roman iniţiatic, al trezirii în ordinea realităţii imediate, dominate de Istorie, şi în ordinea descoperirii interiorităţii profunde, sub semnul dublu al dragostei şi al morţii. Totul, pe fundalul inundaţiilor catastrofale din mai 1970, anul în care se petrec evenimentele din roman, într-un sat din nordul ţării, pe care apele l-au rupt de lume. Dar acesta este primul plan al naraţiunii, cel al prezentului, în care trecutul se insinuează la început accidental, apoi constant, invadînd ordinea prezentului cu aceeaşi forţă cu care apa rupe zăgazurile şi provoacă alunecarea pămîntului din cimitir şi prăbuşirea monumentului ridicat de puterea comunistă. Îi revine lui Pompiliu, tînărul profesor rătăcit în universul închis al satului, rolul de agent al schimbării, datorită curiozităţii lui insaţiabile, convertite în dorinţa de a limpezi evenimente neclare din trecut şi, implicit, în nevoia de a se descoperi pe sine însuşi. În ordinea tulburată a lumii, investigaţia cvasi-detectivistică a lui Pompiliu aruncă o punte între prezent şi trecut. Prin întrepătrunderea prezentului (ploile şi inundaţiile din 1970) şi trecutului (întîmplările dramatice din anii ’50, despre care nimeni nu pare să cunoască detalii), nu doar timpul se dilată, ci şi spaţiul.

 

Recurgînd la tehnica reflectorilor, la discursul indirect liber, Alexandru Vlad scoate la lumină interioritatea fiecărui personaj în parte. Juxtapunerea capitolelor, care alternează monologurile indirecte ale personajelor-reflectori cu paginile desprinse din jurnalul unui fost deţinut politic – ce pare să fie Brodea Gabriel, fost preot greco-catolic, răspopit, eliberat şi angajat ca paznic la găini – şi cu dialogurile surprinzătoare, de un accentuat dramatism, configurează un puzzle narativ copleşitor. Jurnalul e o adevărată formă de exorcizare a traumelor suferite în închisorile comuniste, ce-i oferă acestui narator cu identitate ambiguă şansa unei tîrzii terapii sufleteşti. Jurnalul, dar şi dialogurile cu Pompiliu, cel pornit să descopere misterul dispariţiei Ancăi, cea care îi fascinase pe toţi bărbaţii din sat – tema iubitei absente apare, de altfel, şi în două dintre prozele incluse în Drumul spre Polul Sud (1985), „Telefonul“ şi „Antract“. Anca este un personaj absent, ce prinde pentru prima oară contur ferm în visul lui Pompiliu, dar care, pe măsură ce informaţiile despre existenţa sa reală se înmulţesc, se de-realizează, alunecînd în mit. Anca este o fantasmă a trecutului, o amintire ce bîntuie visele tuturor locuitorilor satului. Simbolismul orfic al demersului tînărului profesor este amplificat de pierderea definitivă a oricărei iluzii a normalităţii lumii în care trăieşte. Pompiliu descoperă, de fapt, cumva împotriva voinţei sale, hidoşenia unei lumi pe care o ignorase pînă atunci: „Se deschisese o fantă, un vizor, spre o lume despre care ar fi preferat să nu ştie că există. Dacă există“. Procesul maturizării sale, al trezirii sale la realitatea imediată ia astfel sfîrşit. Această lume – sau ceea ce a mai rămas din ea – irumpe neaşteptat, odată cu prăbuşirea monumentului închinat „eroului“ colectivizării, activistului a cărui prezenţă în sat a tulburat pentru totdeauna ordinea ancestrală a lucrurilor.

 

Potopul de dimensiuni biblice pare o pedeapsă divină pentru o crimă ce a stat la temelia noii lumi. Ploaia interminabilă, „ca o boală cronică“, este o apă a morţilor, întunecată şi pedepsitoare, care şterge culorile şi contururile lumii reale, făcînd să dispară pînă şi linia orizontului. Confruntate cu forţa distructivă a naturii dezlănţuite, personajele lui Alexandru Vlad încearcă să răspundă la două întrebări obsesive: „Care este etiologia răului?“ şi „Cum ajunge un om, cum ajunge o comunitate într-o situaţie ca asta?“ Alexandru Vlad, asemeni lui Ştefan Bănulescu (şi el creatorul unui univers ficţional delimitat de repere reale, dar care se prelungeşte în mit), surprinde în dramele ascunse ale comunităţii rurale o umanitate profundă, diversitatea caracterelor, banalitatea răului cotidian, gratuit şi surprinzător fie prin violenţa cu care izbucneşte (vezi portretul lui Zaharie, cel „lipsit de orice valori umane“) sau prin aparenţa sa benignă (semnificative, în acest sens, sînt monologurile indirecte ale primarului Alexandru Rogozan). Antologică rămîne secvenţa jocului de şah dintre Alexandru Rogozan şi Pompiliu, în care se înfruntă, de fapt, două viziuni diferite asupra lumii şi care reia, pe alte coordonate narative şi istorice, un episod din Frigul verii (1985), care-i opune, tot la masa de joc, pe ofiţerul român Avram şi pe maiorul Sedler, medicul neamţ care îi salvase acestuia viaţa.