OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

                                     
Poezia lui Aurel Pantea constituie, fără îndoială, o provocare, fiind, înainte de toate, un nucleu de forme şi semnificaţii esenţializate, la limita cripticului ezoteric. Construit pe cercuri concentrice de întrebări şi negaţii, ultimul volum al poetului, Negru pe negru (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009), reia poeme din alte două cărţi precedente cu titlu omonim, una apărută în 1993 şi cealaltă în 2005, reunind, într-o structură unitară, obsesivele dimensiuni poetice ale unui real uzurpat de permanente găuri negre.
Volumul cuprinde poezii fără titlu, reduse la esenţe tari de limbaj, ce redau identităţi de exprimare pură, decorsetată de tipicul unei formule obişnuite, tradiţionale. Din spatele rîndurilor ne priveşte, cu severitate şi blîndeţe în acelaşi timp, chiar cu duioşie, un ochi pătrunzător, scormonitor, deosebit de ager, pentru care ,,întreaga zi e un sat de imagini“. Însă aceste imagini care i se dezvăluie cu voluptate dureroasă poetului sînt preponderent negative, îmbrăcînd lumea sinelui într-un cernit mister de îndoieli şi umbre, de imperceptibile singurătăţi, de timpuri otrăvite, apocaliptice. Limbajul însuşi pare prins în această plasă a neputinţei din care se zbate convulsiv să evadeze: ,,…Vinele umflate/ ale poftei stropesc haotic zidul/ de nume şi verbe“.
Fiinţa încarcerată în trup încearcă să se salveze prin Cuvînt, prin rostirea intensă, expresionistă, a incompatibilităţii dintre eul profund şi cel material, acaparat de moarte. Doar glasul îşi imortalizează strigătul în lupta cu nimicul, cu întunericul ce ţine prinsă în chingi lumina tainei. Dar, pînă la dezvăluirea supremă, omul îşi trăieşte dramatic apocalipsa, iar lumea agonizează ,,într-o chinuită imagine a crispării“. Căci există în poezia lui Aurel Pantea o raportare pluridimensională: la Timp, la Moarte, la Dumnezeu, la lumea din jur, la propriul sine, veşnic scindat între material şi spiritual, la tentaţia salvării prin Cuvînt, raportare pe care poetul nu o poate evita decît printr-un şir nesfîrşit de răspunsuri negative, de ,,nu-uri“ autoflagelatoare. ,,Cînd nu te mai aperi şi eşti mijlocul/ şi atacanţii obţin victorie după victorie/ şi tu nu te mai aperi/ şi ei în furie şi entuziasm, aliaţi/ presupun momentul abdicării/ şi nu ştiu că tu nu te mai aperi./ Dincolo de asta păianjenul reveriei/ ţese figura unui bărbat plictisit,/ el va privi fără spaimă/ muncile lui nu.“

Obsesia unui ,,negru pe negru“ se suprapune, în viziunea lui Aurel Pantea, peste lume, urmărindu-i angoasant teama de moarte, aşezîndu-i un ,,sărut negru“, ameninţător, pe fruntea gîndurilor. Avem, astfel, în faţă, o poezie raţională, profund problematizantă, ce caută dezlegarea, transcenderea dincolo de legile materialităţii, prin forţa orfică a Cuvîntului şi puritatea cugetării: ,,ce-ar fi să mă duc şi să mă rog, catedrala, întunericul/ de-acolo, imaginea că în trup în zona diafragmei/ ar putea să şadă cineva care ar vedea cerul/ cînd aş deschide gura, Doamne nu mă părăsi, oare/ chiar nu pot să ies“. Acest ,,Doamne nu mă părăsi“ redă, mai limpede decît orice, speranţa subliminală, abia perceptibilă, dar totuşi zăcînd în adîncurile fiinţei.
Aparent dificile, fragmentare, aceste poeme ,,negre“ se transformă în halouri de puncte şi lumini, dezvăluind, în austeritatea lor, un drum ascendent pe care urcă eul liric, gînditor şi cu privirea permanent întoarsă spre lutul fiinţei, spre materialitatea lumii din jur, spre putregaiul pestilenţial al sordidei decăderi dintr-un ,,timp ce se înghesuie“. În manieră optzecistă, poetul creionează conturul imaginarului liric printr-un conglomerat de enumeraţii şi elemente pe cît de diverse, pe atît de intens definitorii celor ,,Trei realuri: unul care lucrează/ în noi, devine/ noi, unul ce se topeşte, ne scapă/ şi unul care nu ne aparţine“.
În partea a doua a volumului, imaginile morţii sînt parcă şi mai terifiante, limbajul şi mai crud, agonia şi mai evidentă. Timpul, Neantul, Cuvîntul iau conformaţii feminine, ascunzînd duplicitar binele şi răul, frumosul şi urîtul, adevărul şi minciuna, viaţa şi moartea. Însă, ceea ce îl preocupă în mod obsesiv pe poet este problema limbajului: ,,a face o punte spre ţara în care limbajele s-au interiorizat/ într-atît, încît fertile au devenit doar genele morţii“. Detaşarea de propria identitate ajunge pînă la transformarea sinelui în obiect, atingîndu-se astfel o treaptă a unei totale obiectivizări, chiar o percepere impersonală, ştiut fiind că ,,…imaginaţia e unul din cele mai nemiloase fapte“. În ciuda acestei detaşări voite, poezia lui Aurel Pantea nu exclude confesiunea, implicînd totodată o epuizantă şi anevoioasă geometrie analitică a conformaţiilor sinelui (invadator tenace, salvator, prădător etc.).

Alteori, atmosfera oraşului primeşte atributele bacoviene ale morţii şi dezagregării, precum în versurile: ,,Forurile corupte. Ies morţii şi îţi cer găzduire,/ oraşe întregi, în strălucite elocvenţe,/ iubita mea vorbeşte despre moarte,/ în mîngîierile sale vine pulsul acela/ […]/ morţii jilavi vorbesc prin vocea iubitei mele/ […]/ şi toţi morţii stau cu gura prinsă în recifuri, chiar în vocea/ ei creşte mineralul“.
Volumul Negru pe negru se încheie cu cîteva poezii inedite ce coalizează aceleaşi frămîntări şi preocupări în jurul limbajului, care, după repetate disecţii lirice, îi dezvăluie poetului lumina, sîmburele, soarele: ,,zemuieşte un soare în sfîrşiturile limbajului“. Şi dincolo de Cuvînt este esenţa, adevărul pur, Dumnezeu. Poezie cu taine şi abisuri, lirica lui Aurel Pantea accede la lumina din spatele întunericului.