Autor: 
Categoria: 
O nouă carte semnată Ioan Es. Pop este un eveniment peste
care nu se poate trece, mai ales că, citindu-i poemele, ai sentimentul că
pămîntul de sub picioare se prăbușește și te-ai mutat cu totul într-o lume prin
care deși simți că ai trecut cîndva și căreia îi recunoști unele contururi.
Aceasta poartă însemnele acute ale poeziei celui care a debutat prin Ieudul
fără ieșire. Nenorocul, vina, frica de fericire, inadaptarea, ascunderea,
spiritualitatea redusă la datele existenței zilnice, toate și-au găsit o formă
unică și irepetabilă în poezia lui Ioan Es. Pop. Pentru mine nu există nici o
îndoială în privința faptului că această poezie începe odată cu publicarea
volumului de debut, neavînd un precedent în literatura română de dinainte de
1989. Bineînțeles, mi s-ar putea răspunde amintindu-mi-se că și optzeciștii aduceau
cu ei o poezie a cotidianului. Însă la Ioan Es. Pop acest cotidian nu conține
jocuri ale intertextualității sau pastișe ale literaturii altora.
La fel ca și în celelalte volume, în Unelte de dormit
poezia intră în existență fără a fi cunoscut o preexistență. Poezia lui Ioan
Es. Pop începe odată cu autorul ei. Din acest motiv el este unul dintre cei mai
influenți poeți debutați după 1990. Am stat și m-am gîndit ce trăsături
distincte fac posibile originalitatea și autenticitatea poemelor sale și de fiecare
dată am ajuns la același răspuns. Este o poezie care, deși îți aduce înaintea
ochilor o existență obișnuită, un destin lipsit de orice aură – mă gîndesc și
la dorința mărturisită a poetului de a părea în rînd cu lumea –, aceasta
îmbracă hainele artistice ale unei poezii oraculare. Altfel spus, Ioan Es. Pop
scrie o literatură care rămîne suspendată în viață, dar care folosește o limbă
de dincolo de viață, aproape orfică. Iată și două afirmații ale autorului care
susțin o asemenea caracterizare: „Lumea este ceva amorf și profund ambiguu
pentru cel care o locuiește, pînă în clipa în care locatarul devine capabil să
taie în ea niște muchii, să configureze niște volume, să separe forma de
inform. Numim asta creație. În acest sens, al cristalizării, arta separă&te
separă de lume, dar și potolește relația de adversitate pe care o ai cu ea.“ (
„Ioan Es. Pop: «A început să-mi pese de viaț㻓, Formula 1, Chat cu scriitori
români, dialog coordonat de un cristian, Observator cultural, nr. 434); „Văd în
fragmente, simt fragmentar și scriu obsedat de întreruperi la mijlocul
respirației. Scrisul e doar fractură, iar neputința de a mă trăi întreg –
aproape o compensație. Am ajuns la această soluție, justă și pentru mine, și
pentru raporturile mele cu alții, lucrînd pe ascuns asupra unei speranțe pe
care o visam mîntuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amîn sau
atenuez astfel moartea. M-am înșelat. A scrie nu oferă mîntuire. În schimb, am
trăit mica revelație că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemînări; că
există o măruntă comunitate de excluși care supraviețuiește prin acest fel de
iluzie. Nu-i rău: picioarele au ajuns pe pământ, iar cerul oricum era prea
departe.“(„Argument împotrivă“ la volumul Petrecere de pietoni, Editura
Paralela 45, 2004).
Acest sentiment de depărtare a cerului se desprinde și
din primul poem din Unelte de dormit. Elementul preferat, cel care face lumea
suportabilă, este pămîntul. Iar starea preferată, cea care produce iluzia
necesară comunității de învinși, este somnul: „cînd eram mic, visam să fiu și
mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele
mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe
cartofi îi puneau în pămînt și gata, / pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă
visam în cuib, printre ei, / dormind cu dulceață-n întuneric, / întorcîndu-mă
pe-o parte și pe alta vara / iar apoi căzînd din nou în somn.// și toamna să mă
trezesc tot nedormit/ și tot nespălat ca frații mei/ și cînd să dea cu sapa-n
noi, să sar deasupra/ și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,/ căci vin
acasă de bunăvoie, / dacă-n primăvară mă puneți la loc,// și primăvara să fiu
primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ și tot așa, să rămîn să dorm mereu,/
din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,/ ani mulți, neîntors și uitat“.
Este tipul de existență care îi este permisă omului din lumea lui Ioan Es. Pop.
Accesul în istorie i-a fost interzis. Este mai degrabă umilit de istorie care
nu are loc pentru el și pentru care nu reprezintă decît o cantitate neglijabilă,
infimă. În plus, mîntuirea pare a-i fi refuzată. Omul lui Ioan Es. Pop dorește
întotdeauna să fie capabil de credință, să fie în stare să se roage, însă acest
tip de spiritualitate îi este și el refuzat. De aceea, în oltețului 15, camera
305, cel care înjură se roagă. Pe scurt, impasul omului din Unelte de dormit
poate fi articulat în modul următor: deși la naștere primește uneltele necesare
mîntuirii, salvarea îi este refuzată sau este ratată. Destinul acesta este
schițat în subtextul poemului pînă la doi-trei ani, îngerul tău, cititorul
întîlnind reperele ontologice ale lumii lui Ioan Es. Pop.
Admirabile în acest
sens sînt imaginile „coborîrii“ în carne odată cu creșterea în vîrstă și
privirea mai ușoară decît ochiul, precum și pierderea simțurilor de sus în
favoarea simțurilor de jos: „pînă la doi trei ani, îngerul tău/ șade în
apropierea ta./ sînteți cam de aceeași greutate./ îl poți vedea, auzi, pipăi.
apoi, însă,// el, care e energie pură, se înalță puțin,/ iar ochii tăi, care nu
se mai uită în sus,/ îl pierd din vedere. auzul tău, care se/ îngroașă, nu-l
mai poate auzi./ la cinci ani, ești deja fiul părinților tăi de carne, ai
coborît în lumea lor,/ privirea ta, care încă e un organ/ mai ușor decît
ochiul, îl păstrează totuși,// dar nu pentru mult timp, pentru că la zece/ l-ai
uitat, la doisprezece/ toate simțurile ți s au îngroșat,/ la treisprezece s-au
mutat în pîntece,/ iar la paisprezece sub buric.// acum ești pe de-a-ntregul al
părinților tăi,/ te tulburi și rîvnești la ce rîvnesc și ei,/ urăști ce urăsc
ei și, în curînd,/ nimic nu te mai oprește să le repeți greșelile,// de
atîta-nvolburare a simțurilor de jos,/ nu bagi de seamă alți douăzeci de ani/
că mica fereastră din moalele capului/ s-a-nchis și că obloanele s-au tras.//
acum nu mai vezi cu tot trupul ca pe vremuri./ și în timp ce carnea crește/ tot
mai groasă și mai grea, înveți să te vaiți de carne bolnavă –/ ai uitat demult
că cel ce stă acum deasupra ta/ avea loc în pat, lîngă tine. (…)“
La nici un
alt poet român nu se va putea întîlni acest peisaj interior, precum nu se poate
regăsi la alt poet român imaginea din dacă n-aș fi fost silit să vorbesc. Este
importantă aici deosebirea dintre vorbire și scris. Într-un anumit sens,
scrisul este o anti-vorbire, un fel de a sta „sub vorbire ca sub un clopot de
fontă perfect ermetic“ așa cum admirabil scrie Ioan Es. Pop. A vorbi și a scrie
nu par a avea o legătură. Scrisul ține mai degrabă de tăcere, iar vorbirea,
atunci cînd nu mai poate fi evitată, nu e decît un muget analfabet și inform: „chiar
și astăzi vorbesc doar cu spaimă,/ pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,/
iar vorbirea îmi face rău./ n-am nimic de spus în vorbire umană,/ unde totul
este întîmplare și zarvă.“ În lumea lui Ioan Es. Pop, vorbirea este cea care
aduce răul. Vorbitul te îndepărtează de „știința tăcerii“, pe cînd muțenia este
cea care face viața mai suportabilă și interioritatea posibilă într-o lume care nu mai are loc pentru ea și
care o consideră o slăbiciune. O revelație în acest sens este ciclul de poeme
„Dincolo“. Deși pierdută, scăpată printre degete în copilărie și umilită în
viața adultă, interioritatea este în continuare căutată. „Dincolo“, adevăratul
„dincolo“, nu este decît „dincoace“ de piele și de carne. Acel „dincolo“ se
poate regăsi pe tărîmul „simțurilor mici“ sau pe domeniul „subsimțurilor“.
Subvăzul, subauzul sînt invențiile lui Ioan Es. Pop, uneltele de dormit care te
ajută să vezi „alcătuirea bolnavă“ a luminii, acea lumină care „putrezește
duminica prin ogrăzi“. Subsimțurile sînt simțurile care îți permit să vezi cu
pielea. Ioan Es. Pop reușește să întoarcă în mod magistral una dintre cele mai
răspîndite imagini ale divinului. Cu cît te apropii mai mult de divinitate,
totul devine mult mai greu, „religia retinei“ și încrederea în văz vor trebui
să dispară: „dumnezeu, atîta cît există, nu rezistă la vedere,/ dar atunci nu
ne va mai scăpa/ el face parte din lumina pe care/ ochiul obișnuit nu o vede,/
dar o vede ochiul meu aproape orb./ de la lumină în sus lucrurile devin tot mai
grele/ și urcînd nu te mai poți întoarce – /marea greutate e chiar ușorul,/
cînd te ridici, devii greul celeilalte lumi, te prăbușești în invizibil ca un
sac cu bolovani“ (cu acești ochi, cu care n-am văzut).
Aceasta este și calitatea poeziei lui Ioan Es. Pop: aceea de a vedea „lumina neluminoasă“ și carnea care va orbi.
Ioan Es. POP
Unelte de dormit
cu 10 desene de Dumitru Gorzo,
Editura Cartea Românească, 2011, 97p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters