OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin ABALUTA
Poezia romana dupa proletcultism. Generatia anilor ’60-’70
(antologie comentata)
Editura Ex Ponto, Constanta, 2000, 2, vol. I, vol. II, 552 p., 639 p.,f.p.


O premiera

Spre deosebire de antologiile alcatuite de „optzecisti“ si de succesorii lor, autori cu simtul proprietatii literare si al gestionarii pragmatice a acesteia, primele promotii literare de dupa proletcultism s-au dovedit, dupa 1990, incapabile sa-si administreze retrospectiv „teritoriul“ propriu, raminind prizonierele unor ambitii totalizante. Timpuria lor canonizare a condus (pe linga impunerea stilului inalt ca reactie impotriva masificarii proletcultiste anterioare) la consacrarea unor vedete devenite rapid figuri „mitice“ si la monopolizarea exclusivista, aroganta a literaturii postbelice. Lipsit de solidaritatea activa specifica grupurilor literare marginalizate, nevoite, prin forta lucrurilor, sa lupte pentru autodefinirea si promovarea propriei identitati, mainstream-ul poetic al „generatiei ’60“ s-a aratat mult mai interesat de conservarea monopolului national-etatist, a puterii literare dobindite – cu voie de la politiune si cu pretul a nu putine concesii – in urma „dezghetului“ din anii ’60. In acest context, aparitia antologiei comentate a lui Constantin Abaluta constituie o premiera care se cuvine a fi salutata ca atare: este prima antologie postrevolutionara axata strict pe identitatea valului liric „post-proletcultist“ din deceniile sase si sapte.


Intoarcerea outsider-ilor

Poate nu intimplator, antologatorul a fost sa fie in acelasi timp un insider si un „marginal“ al acestui val, un autor care isi da seama de limitele (cronologice si nu numai) ale generatiei careia, biologic, dar si prin afinitati de alt tip, ii apartine. Poet de buna calitate, dublind, mai nou, un prozator de finete (dar si, dupa cum se poate vedea din cuprinsul acestei antologii, un critic subtil si avizat, peste nivelul multor profesionisti ai domeniului), „bacovianul“ si „beckettianul“ Abaluta este, alaturi de Mircea Ivanescu, Petre Stoica, Vasile Vlad, Vasile Petre Fati si alti citiva, unul dintre „precursorii“ din anii ’60-’70 ai narativitatii „prozaice“, biografizante, de sorginte anglo-americana (dar tributara intrucitva si lui Kavafis, si suprarealistilor...), impuse de poezia generatiei urmatoare. Dar, spre deosebire de cazul lui M. Ivanescu, al „oniricilor“ ludici Dimov si Brumaru si chiar al unui Virgil Mazilescu, el nu a fost recunoscut ca atare de catre optzecisti decit la categoria „si altii“. Nici poetii modernismului „saizecist“ nu l-au considerat de-al lor. Neafiliat nici unui grup de presiune, modernist prin lirism, postmodern prin narativitatea biografica si minimalismul cotidian cu deschideri onirice si fantaste, el a devenit – iata! – purtatorul de cuvint al unor poeti valorosi, greu de clasificat, cu o evolutie sinuoasa si complicata, marginali in raport cu principalele centre de putere literara de la noi. Fiind conceputa ca o antologie polemica la adresa vedetelor anilor ’60 (Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe), o antologie menita sa aduca in prim-plan „outsideri“ insuficient recunoscuti sau uitati, in detrimentul unor „glorii“ de mult canonizate (intre acestia: George Almosnino, Vasile Vlad, Nora Iuga, Sebastian Reichmann, Vintila Ivanceanu, Vasile Petre Fati, Miron Kiropol, Angela Marinescu, Constantin Abaluta insusi), Poezia romana dupa proletcultism va stirni, fara indoiala, minia avocatilor statu-quo-ului canonic al poeziei „saizeciste“. Nu e greu de anticipat reactia celor din jurul revistei Caiete critice, mai ales ca Abaluta concretizeaza de minune, prin aceasta antologie, optiunile canonice ale unor critici precum E. Negrici si mai ales Gheorghe Grigurcu, a carui „umbra“ critica se intinde asupra unei bune parti a selectiei.


Poet si critic

Altfel, antologatorul isi asuma riscurile parti-pris-urilor, antologia, marcat subiectiva, hibrida, il exprima, il „reflecta“ intrutotul... Este cea mai „vizibila“ carte a sa, scrisa, probabil, cu sentimentul elaborarii unei „opere a vietii“, cu cele aproximativ 1200 de pagini cuprinzind 103 autori si peste 1000 de texte antologate. Un efort impresionant, de care numai sedentarii retrasi in linistea bibliotecii sint in stare (peste 20 de luni de munca intensa, lectura a aproape tuturor volumelor autorilor antologati dar si a unui mare numar de texte critice despre ei etc. – citi critici de profesie mai sint azi, la noi, capabili de o asemenea performanta?).

In Nota asupra editiei sintem avertizati ca „vrind a se da acestei antologii mai degraba un caracter deschis-creator decit unul ingust-informativ s-a pus accentul pe textele selectate si pe comentariul critic ce le insoteste, bibliografia autorilor fiind redusa la strictul necesar“. Pornind „exclusiv de la texte“, autorul incearca sa evite din start, in spiritul moralei lovinesciene, „tentatiile anecdoticului (biograficul defavorizant) ori ale mitului (biograficul favorizant)“. Grupajele poetilor antologati (in ordinea alfabetica a lirismului personal) sint prefatate de un comentariu al autorului, la care se adauga un colaj ilustrativ (o antologie a receptarii critice!) de opinii ale unor comentatori care s-au pronuntat, de-a lungul timpului, asupra poeziei acestora. In ipostaza de critic, Abaluta se dovedeste a fi o... revelatie, de la pertinenta majoritatii judecatilor pina la supletea stilului, capabil sa tipologizeze nuantat si sa patrunda, prin volute surprinzatoare, in intimitatea procesului creator, acolo unde se ascunde „sufletul“ operei. O minte de critic dublata de un feeling de artist. Eclectic, el este, inainte de orice, un fermecator impresionist, unul riguros insa, un purtator de cuvint al nobletii interioare si al lirismului fiintelor marunte si discrete, al obiectelor in aparenta umile, dar atit de poetice in fragilitatea lor nespectaculoasa. In fapt, poetul si criticul/antologatorul se intilnesc aici pe un fel de „banda a lui Mobius“. Partea cea mai solida este insa reprezentata de ampla prefata a autorului, „armatura“ teoretica a antologiei.

Retin, mai intii, delimitarea justa a propriului „teritoriu“ in raport cu alte antologii care, cu o singura exceptie doar, includ perioada literara a anilor ‘60-’70 fara a se limita la ea. Autorul se joaca putin de-a structuralismul facind, ca la matematici elementare, operatii cu multimi, evidentiind statistic suprapunerile si diferentele fata de antologatorii care s-au oprit asupra acestei epoci literare: George Alboiu (in a sa Antologie a poetilor tineri din 1982), Laurentiu Ulici (O mie si una de poezii romanesti), Florin Sindrilaru (Antologia poeziei romanesti culte de la Dosoftei la 1993), Marin Mincu (Poezia romana actuala de la Adela Greceanu la Leonid Dimov). Autorul apreciaza mai curind antologiile Sindrilaru si Alboiu, delimitindu-se fara drept de apel de antologiile Ulici si, respectiv, Mincu: „e clar ca o problema ca aceea urmarita de dl Ulici in mod istoric, adica portretul-robot al romanului, nu-si mai gaseste loc, spectrul liric, credibilitatea lui, constituind acum singurul parametru real: asta si pentru ca raminerea in urma in acest domeniu se datoreste si unor astfel de portrete-robot exhibate in exces de national-protocronisti“; „sa ni se permita a ne delimita de ideea generala a dlui Mincu, aceea dupa care si-a construit antologia si care consta in a afirma raspicat ca toate cele patru serii (60, 70, 80, 90) constituie o singura generatie. De altfel, aceasta idee este pe cit de neadevarata, pe atit de neproductiva pe plan estetic, intrucit pune semnul egal intre bunic si stranepoata, evident purtatori ai altor sensibilitati, chiar daca motive ori rezolvari punctuale ii pot, de la caz la caz, apropia“. Cu privire la antologia lui Marin Mincu, ma simt, la rindul meu, obligat sa constat modul in care, la fel ca alti membri ai promotiilor ‘60 si ‘70, acesta identifica, abuziv, poezia postbelica cu poezia „actuala“, sub umbrela „textualismului“ (concept pe care Marin Mincu il distorsioneaza abuziv si, in cele din urma, aberant). Nu e singura idiosincrazie teoretica a acestui critic, revolutionar cu teorii expirate, importate prea tirziu... Cit priveste „competitia antologiilor“, ea va continua, cu siguranta...


Lirism über alles? Citeva puncte forte

Una dintre performantele majore ale Poeziei romane de dupa proletcultism este modul judicios in care isi stabileste „limitele formale“. In acest sens, Abaluta desfasoara, destul de strins, o substantiala, desi concentrata, panorama de istorie literara, investigind, deopotriva, „suprafata“ si underground-ul generatiei sale. Punctul de plecare asumat al antologiei este anul 1957, cind iarna stalinista se mai imblinzeste, cind Petre Stoica, Nichita Stanescu si... Constantin Abaluta isi publica primele poeme, iar grupul de la revista clujeana Steaua (A.E. Baconsky, Victor Felea, Aurel Rau etc.) redeschide batalia pentru lirism in poezie. Intrucit majoritatea membrilor grupului debutasera inainte cu volume oarecum „pe linie“, ei nu figureaza in antologie, recunoscindu-li-se insa rolul de model si reper (alaturi de extraordinarul poet Florin Mugur). Limita cronologica superioara a debuturilor este anul 1971, cind un alt model poetic apare pe „scena“ literara, unul care nu se mai revendica in primul rind de la lirism.

Criteriul de baza al selectiei este lirismul, nota interioara, personala, originala a fircarui poet, „inefabilul“ aproximabil nu prin categorii tipologice restrictive tinind de programe, curente, directii, ci printr-un joc de lumini si umbre critice obtinut prin metode artistic combinate. Autorul (care, in paranteza fie spus, isi asuma antologia ca pe o „fictiune proprie“ sau un „tablou abstract“) propune si un sinoptic al lirismului generatiei pornind de la o serie de definitii „autorizate“ (Huizinga, Juan Ramón Jiménez), cea mai functionala fiind tipologia tripartita a atitudinilor lirice propusa de Wolfgang Kaiser (enuntarea lirica, apostrofarea lirica, vorbirea cantabila). Ma tem insa ca acest criteriu unic de antologare este in acelasi timp prea larg si prea restrictiv, prea uniformizator in diversitate, desi, recunosc, autorul se acopera bine cu argumente: avem de a face cu o „generatie“ eterogena, eclectica, spontana, deschisa tuturor combinatiilor si sintezelor lirice posibile.

In virtutea acestui criteriu, Abaluta lasa, deliberat, deoparte poeti care au debutat in anii ‘70, dar nu pot fi afliati nici unei generatii de creatie (intre acestia: Daniela Crasnaru, Dorin Tudoran, Doina Uricariu) si nu spune nimic (!) despre autori precum Serban Foarta si Gheorghe Azap (al caror manierism ludic nu intra, ce-i drept, in paradigma „lirismului“), ceea ce arata un procustianism discutabil. Cu atit mai mult cu cit ponderea unui poet de talia lui Leonid Dimov se vede, din acest motiv, diminuata, iar „reusite“ izolate ale unor autori neinsemnati sint antologate in virtutea legii numerelor mari... Nu cumva, prin acest procustianism liric, autorul lasa, astfel, deoparte teritorii poetice importante? Ba bine ca nu. Probabil, antologia ar fi trebuit sa se numeasca Poezia lirica romana dupa proletcultism...
Spre deosebire de adeptii categoriilor decenale care vorbesc, dupa parerea mea, in dodii despre „saptezecism“, Abaluta distinge, pe buna dreptate, „doua valuri“ ale generatiei ’60-’70, o generatie a redescoperirii si a rafinarii progresive a lirismului, dus pina in vecinatatea experientelor postmoderne. Voi reveni asupra „surselor“ din care autorul considera ca se alimenteaza cele doua valuri de poeti (fiecare val fiind format din „grupuri“ si „independenti“).

Deocamdata, retin printre neimplinirile antologiei faptul ca o seama de poeti notorii precum Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ileana Malancioiu, Adrian Paunescu sau Ion Gheorghe nu au putut fi antologati (din motive independente de vointa antologatorului), fiind prezenti doar cu comentariile critice aferente si cu lista poemelor antologate. Pe de alta parte, prezenta unor grafomani duiosi care nu aveau ce cauta aici, ca si importanta necuvenita acordata unor autori de valoare evident modesta fac destul de vulnerabil acest demers istorico-literar (care, altfel, ar fi avut sanse mult mai mari de a reprezenta o „lovitura“ credibila), dind apa la moara „adversarilor“. Neajunsurile in cauza nu pot fi puse, de cele multe ori, nici macar pe seama preferintelor estetice ale antologatorului sau a insuficientei criteriului de antologare, ci pe slabiciuni (obligatii?) omenesti, prea omenesti, oricum, regretabile. Dar despre toate aceste „umbre“ ale antologiei, pe larg, data viitoare, cind voi intra in detaliile – unele extrem de interesante – ale selectiei pe care o presupune aceasta, oricum salutara, intoarcere a (pe nedrept) marginalizatilor unei generatii.