OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin ABALUTA
Poezia romana dupa proletcultism. Generatia anilor ’60-’70
(antologie comentata)
Editura Ex Ponto, Constanta, 2000, 2 vol., I, 552 p., II, 639 p., f.p.


Fictiune personala, crestomatie si istorie critica urmarind complicatele metamorfoze ale lirismului unor poeti extrem de diferiti, Poezia romana de dupa proletcultism propune, de fapt, o sinteza orientata in mod declarat („cu mijloace senine, nebelicoase“) impotriva „viziunilor mitologizante“ asupra unui anumit segment al poeziei generatiei ’60-’70, dar si impotriva partizanatelor inguste.
„Al doilea val“ postproletcultist a fost si primul marginalizat, inaintea „generatiei ’80“. Eclectici, avind ca unica „arma“ lirismul personal, reprezentantii sai de frunte nu s-au bucurat de privilegiile si de notorietatea poetilor din noul establishment liric, desi au fost apreciati favorabil, chiar entuziast de critica de intimpinare. Nu au avut nici solidaritatea programatica si capacitatea de organizare strategica a optzecistilor.


Generozitatea baghetei magice

„Aceasta antologie va fi asadar o culegere de texte inspirate care volens-nolens poarta dupa ele cite un nume de autor. Asa ca unui poet al carui sistem a luat-o inaintea efectivelor sale puteri lirice i se va intimpla ca in fabula cu buturuga mica.“ Se intimpla, insa, si ca poeti nesemnificativi precum Dumitran Frunza, Nicolae Neagu (mai cunoscut ca medic al Uniunii Scriitorilor), Titus Vajeu, Valeria Raicev-Voicescu sau Coman Sova sa aiba, in virtutea aceluiasi principiu de selectie, sansa de a fi prezenti in antologie. Ce-i drept, doar cu citeva poeme insotite de comentarii lucide, remarcabile prin eleganta si ironia taioasa a diagnosticului. Un exemplu: „Reusitele lui Nicolae Neagu tin deopotriva de legea numerelor mari, de hazardul obiectiv al suprarealistilor, cit si de dispozitia, sensibilitatea si cultura cititorului, cantabilitatea versurilor fiind un liant, dar si o rutina obositoare“. Dar, in definitiv, de ce sa nu admitem, cu Constantin Abaluta, ca, atunci cind isi acordeaza liric sensibilitatea cu expresia, poetii marunti pot produce poeme antologabile? De ce sa nu acordam credit selectiei operate de „dispozitia, sensibilitatea si cultura“, dar si de autoritatea spiritului critic educat al unui poet autentic, unul dintre cei mai avizati cunoscatori (si traducatori) de poezie universala pe care ii avem?

Oricum ar fi, am serioase indoieli ca un Nicolae Neagu sau o Victoria Raicev-Voicescu ar avea mai multe poeme de antologie decit Iolanda Malamen, de pilda. S-ar putea spune ca Abaluta, poet obsedat de lirismul interior al obiectelor si fiintelor modeste, marunte, si-a populat „fictiunea“ lirico-critica si cu astfel de poeti-personaje, pentru temperamentul sau liric manifesta o vadita slabiciune. Antologia este o epura a propriei viziuni („Cind citesc o poezie buna, indiferent de cine ar fi scrisa, ma bucur ca un copil. E ca si cum as fi scris-o eu. E o victorie a acelui mare necunoscut care locuieste in noi si pe care nu-l putem insela niciodata“, noteaza autorul intr-o paranteza confesiva). Poemele selectate plac la lectura, autorul ne serveste, ca un fin cunoscator si degustator, cu „delicatese“ lirice, adeseori mai putin cunoscute, nu cu hit-uri expirate, el reciteste poezia generatiei sale din unghiul sensibilitatii actuale (dar si al celei – presupus – virtuale), prefera firescul, concretul personalizat abstactiunilor eterate. Bagheta magica, detectorul de lirism autentic al lui Abaluta descopera nu numai insulele cele mai vii ale poeziei consacratilor, ci recupereaza, din zone obscure, si poeti surprinzatori (precum cvasinecunoscutul, uitatul Mihai Teclu), al caror limbaj anticipeaza cu trei decenii experientele postmoderne.


Surse, valuri, medii

Autorul delimiteaza „sursele“ celor doua principale valuri ale generatiei doar in functie de mediile informale din care provin poetii si de momentul debuturilor acestora. Astfel, primul val este alcatuit, pe de o parte, din „poetii gravitind in jurul lui Nichita Stanescu“ (majoritatea debutati intre 1957-1964) si din independenti debutati, in general, dupa 1964 (Marin Sorescu, A. Paunescu, Ion Alexandru, Blandiana, Constanta Buzea), iar „al doilea val“ provine din trei surse: 1. tinerii grupati in jurul cenaclului „Luceafarul“ condus, prin 1966, de catre Miron Radu Paraschivescu si in jurul suplimentului revistei craiovene Ramuri editate de acelasi MRP (e vorba in special de „onirici“ si de neo-suprarealisti); 2. „independentii“; 3. prima promotie a Echinox-ului clujean.


Mari absenti ai antologiei

Sase poeti notorii ai anilor ’60-’70: Mircea Dinescu, Ion Gheorghe, Ileana Malancioiu, Adrian Paunescu, Ion Nicolescu si Marin Sorescu nu figureaza in antologie decit printr-un comentariu critic. (Intre acestia, Ion Nicolescu poate fi considerat „notoriu“ prin involutia sa de la interesantele parodii dadaiste de inceput la cele mai desantate imnuri ceausiste, intre care Partidul, Ceausescu, Romania. „Dadaista“ metamorfoza...) Explicatia autorului nu ne spune prea multe: „din motive personale (in mod explicit, ori prin tergiversari si pertractari de neinteles), ei, ori detinatorii drepturilor de autor in cazul lui Marin Sorescu, nu au dorit sa figureze in aceasta lucrare“. Dupa cum se vede, „piesele grele“ ale primului val postproletcultist se desolidarizeaza de proiectul antologiei lui Abaluta. Poate ca autorii nu au (nu ar fi) avut chef sa se regaseasca intr-o antologie in care ierarhia lor de valori intragenerationiste nu e respectata, poate ca antologatorul le va fi fost antipatic, poate il vor fi considerat un „impostor“ care atenteaza la „adevaratele“, „marile“ valori ale poeziei romane postbelice pentru a impune un „esalon doi, al marginalilor si al frustratilor“. Dincolo de orice speculatii mai mult sau mai putin hazardate, este dreptul fiecarui autor sa accepte sau nu sa fie prezent intr-o antologie. Dar nu ma pot impiedica sa nu constat totusi ca trei dintre cei care au refuzat ilustreaza de minune deplasarea de la modernismul estetic spre antimodernismul encomiastic a multor reprezentanti ai acestei promotii rasfatate, atrasi de betia drogului puterii ca fluturii de lampa.


O limita a antologiei

Una dintre principalele limite ale selectiei lui Abaluta – si ale criteriului care sta la baza ei – ramine insa antologarea unor poeti revendicati drept „precursori“ de valul postmodern al anilor ’80. E vorba de Mircea Ivanescu si Leonid Dimov, poeti ale caror creatii au un grad redus de „autonomie“. Lui Dimov i se acorda 25 de pagini, iar lui M. Ivanescu – 17 pagini, ceea ce, statistic, ii plaseaza in primul sfert al poetilor din antologie, comentariile critice despre ei sint subtile si patrunzatoare. Dar formulele lor poetice ii fac greu antologabili. Ce, cit sa antologhezi din M. Ivanescu, a carui poezie e, practic, un imens text comun, un continuum biografic, fantast, impresionist, egal cu sine ca o aceeasi pelicula voalata? Dar din feeriile carnavalesti ale atit de omogen-spectaculosului „balcanic“ Leonid Dimov? Orice selectie e, in cazul acestor poeti, arbitrara; poti sa le antologhezi un poem sau toata opera – e cam acelasi lucru...

Probabil, unii critici ai generatiei se vor mira de tratamentul total minimalizator acordat unui poet precum regretatul Dan Laurentiu. Argumentele critice in defavoarea sa sint insa mai mult decit convingatoare, ca si preferinta lui Abaluta pentru complexitatea lirismului orfic, spiritualizat al unor Sorin Marculescu sau Miron Kiropol. Spre deosebire de mai „vizibilul“ si mai histrionicul Dan Laurentiu, ambii autori (poeti de fina calitate, apreciati de cunoscatori) au fost, in general, lasati in afara crestomatiilor, mentionati, in cel mai bun caz, la categoria „si altii“. Discretia a jucat in defavoarea lor – se pare ca pentru a fi luat in seama ca poet nu e suficient sa fii poet pur si simplu: e mai bine sa-ti confectionezi un personaj public in stare sa suplineasca, la rigoare, poezia insasi. Din fericire, antologatorul – decis sa denunte falsele imagini si sa dea la o parte musamaua mitizanta in cautarea poeziei vii, autentice – se dovedeste a fi un excelent avocat al poeziei „discretilor“, al poetilor pe nedrept neglijati si marginalizati de voga vedetelor. Paginile critice dedicate unor George Almosnino (in primul rind), Sebastian Reichmann, Vasile Vlad, Nora Iuga, Marius Robescu, Miron Kiropol, Vasile Petre Fati sint, dincolo de finetea analizei, niste pledoarii impresionante in favoarea valorii si a importantei poetice a acestora.
O masurare statistica a ponderii poetilor – ca numar de pagini – ilustreaza de minune optiunile lirice ale lui Constantin Abaluta, canonul sau personal.


Top 30 Constantin Abaluta

1. Constantin Abaluta (37) 2. George Almosnino (36) 3. Gheorghe Grigurcu (34) 4. Nichita Stanescu (33) 5. Nora Iuga (27) 6-7. Leonid Dimov, Vasile Vlad (25) 8. Miron Kiropol (23) 9-10. Sebastian Reichmann, Constanta Buzea (22) 11-13. Mircea Ciobanu, Cezar Baltag (21) 14. Angela Marinescu (20) 15-17. Ion Mircea, Ioanid Romanescu, Gabriela Melinescu (19) 18-19. Vasile Petre Fati, Emil Brumaru (18) 20-22. Mircea Ivanescu, Petre Stoica, Mihai Ursachi (17) 23-25. Daniel Turcea, Marius Robescu, Vintila Ivanceanu (16) 26-28. Cristian Simionescu, Adrian Popescu, Cezar Ivanescu (15) 29-30. Grete Tartler, Sorin Marculescu (13) (lipsesc, evident, poetii care au refuzat sa fie prezenti in antologie).

Era, pe undeva, firesc (oricum, explicabil) ca primul in top sa fie antologatorul insusi. Nu ca s-ar considera neaparat cel mai bun poet al generatiei sale, dar, omeneste vorbind, e de inteles. Altfel, pentru a nu ingadui „hazardului alfabetic“ sa-si impuna regula (pentru a nu fi, altfel spus, primul si in aceasta ordine), autorul s-a plasat, cuminte, la sfirsitul literei A. Comentariul critic este alcatuit din patru fragmente exegetice despre poezia sa apartinindu-le lui Nicolae Manolescu, Ion Pop, Eugen Negrici si Gh. Grigurcu. Ceea ce e important in aceste caracterizari tine in primul rind de explicitarea conceptului de „lirism himeric“ preluat dintr-un manifest de acum citiva ani al tinarului poet Vasile Baghiu, dar reelaborat in maniera proprie. Termenul/conceptul de „himerism“ trimite, in acelasi timp, catre irealizarea postmoderna, catre creatia de „realitati fictionale“, catre realitatea „virtuala“, magica, fantasmatica a psihicului poetic. El sta, de fapt, la baza proiectului acestei antologii si a conceptiei autorului despre lirism (revine de altfel foarte des in cadrul analizelor si comentariilor): „Himera este, indeobste, apanajul omului aflat in situatii limita: a celui umil, marginalizat, muribund. Himera e acel lucru care nu-ti poate fi niciodata confiscat“. Sa mai spunem ca acest „himerism“ fantast intra intotdeauna intr-o ecuatie realist-biografica, gogoliana, crescind din materia banalului cotidian celui mai umil.


Citeva provocari si o gafa

Din interiorul primului val postproletcultist preferintele merg, dupa cum se vede, catre poeti fara vocatie de „vedete“, precum Cezar Baltag si Constanta Buzea, sau catre poezia din exil a lui Miron Kiropol si Gabriela Melinescu. Nu-mi propun sa discut aici daca George Almosnino – un poet admirabil – poate fi sau nu creditat drept „cap de lista“ al generatiei, dar provocarea mi se pare, in orice caz, demna de luat in seama si, in tot cazul, o buna modalitate de a atrage atentia asupra poeziei sale de mare intensitate interioara. Recuperarea sistematica a marginalilor de valoare (dar fara aureola mitico-mediatica) in detrimentul vedetelor supralicitate are semnificatia unei (binevenite) justitii lirice. Ceea ce nu pot accepta insa cu nici un chip este supralicitarea ostentativa a poeziei lui Gheorghe Grigurcu, plasat, pesemne pentru scandalizarea suplimentara a lui E. Simion &Co, imediat inaintea „adversarului“ sau, Nichita Stanescu. Din fericire, comentariul despre poezia stanesciana nu merge in sensul simplist al lui Grigurcu, ci, mai degraba, in sensul analizei nuantate a lui Eugen Negrici privind expresivitatea involuntara a poeziilor autorului Necuvintelor, evidentiind, cu justete, zonele de autenticitate si cele de poza, de maniera.

Insa poemele antologate ale lui Grigurcu nu conving. Multe definitii lirice caznite, crispate, poeme gnomic-sententioase fara stralucire. Mirobolantul loc trei acordat acestuia e o induiosatoare aberatie donquijotesca, o provocare ratata. Niciodata Grigurcu nu va fi in stare sa fie luat in serios ca poet notabil, desi Abaluta incearca, naiv, sa ne convinga ca sensibilitatea proprie epocii computerului ofera o sansa acestor poeme condensate. Adversarii prezentei antologii vor avea, in aceasta privinta, satisfactia gasirii unui punct vulnerabil, si nu voi fi eu cel care sa-i contrazica. Tare ma tem ca nu valoarea (modesta) a decis aici, ci prietenia si datoria morala fata de criticul Grigurcu, vechi sprijinitor al celui de-al doilea val postproletcultist. Intre noi fie vorba – ca tot este antologia de fata o intoarcere a refulatului –, poetul Abaluta este un critic de poezie cel putin la fel de bun precum Grigurcu (vezi aproape toate comentariile critice ale antologiei).
Recuperind din interior – dar mai ales din perspectiva poeticii actuale – partea cea mai rezistenta si mai autentica a liricii postproletcultiste, antologia lui Abaluta reuseste sa o relanseze nu numai in competitia cu ierarhiile vechiului establishment ci si cu poezia ultimelor promotii.