Gonzalo Torrente Ballester
Fragmente de Apocalipsă
Traducere de Mihai Iacob
Editura Curtea Veche, Colecţia
„Byblos“, Bucureşti, 2008, 392 p.
Juan Manuel de Prada
păsărici
Traducere de Mihai Iacob
Editura Rao, Bucureşti, 2007, 156 p.
„Lunea de carte spaniolă“, un
program nou propus de Institutul Cervantes şi susţinut de
Librăriile Cărtureşti şi de Observator cultural, a demarat
săptămîna trecută, pe 13 octombrie. A fost o discuţie
despre două cărţi, transpuse în româneşte de acelaşi
traducător, Mihai Iacob: Păsărici de Juan Manuel de Prada şi
Fragmente de Apocalipsă de Gonzalo Torrente Ballester. Au vorbit
Joaquín Garrigos, Ovidiu Şimonca (a avut chiar curajul de a
citi fragmente din controversata Păsărici), Mihai Iacob, Sorin
Mărculescu. Discuţia s-a axat pe subiecte privind procesul,
greutăţile şi opreliştile, interne şi exterioare, ale
traducerii. S-a vorbit poate pentru prima dată deschis, într-un
spaţiu public, despre întîmplările tragi-comice prin
care trece un traducător la noi; despre tarife şi pudibonderii
editoriale; despre contracte, respectate sau nu; despre plăcerea
traducerii şi a traducătorului, pe care se mizează etc. Pentru că
„Lunea de carte spaniolă“ îşi propune, în primul
rînd, să vorbească cu şi despre traducători. Şi să aducă
în atenţie, desigur, apariţiile editoriale de limbă
spaniolă. Care sînt numeroase, dar, poate tocmai de aceea, au
nevoie de prezentări şi de discuţii. Pe 10 noiembrie, la
următoarea „Luni de carte spaniolă“, invitat principal va fi
traducătorul Andrei Ionescu.
Nimic mai diferit, cel puţin la prima
vedere, decît aceste două cărţi: Păsărici şi Fragmente de
Apocalipsă. Se vede bine, de altfel, încă din titluri, ce
mare e distanţa între sonoritatea marinărească a primului şi
gravitatea (jucată, de altfel) a celui de-al doilea. Oricum,
traducătorul, care predă literatură spaniolă contemporană la
Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din
Bucureşti, a spus că ambele titluri fac parte din programa de
postmodernism a cursului său. Asta explică şi dorinţa sa de a
traduce două cărţi atît de diferite. Dintre care prima,
Păsărici, nu duce lipsă de succes la studenţi, iar cealaltă dă
dureri de cap chiar şi celor mai silitori. Deşi cine are răbdare
suficientă va fi răsplătit.
Povestea cărţii de debut a lui Juan
Manuel de Prada a devenit deja un fel de mică legendă. Se pare că
autorul a făcut un pariu cu un alt scriitor şi a scris această
cărţulie într-o săptămînă. Titlul în spaniolă
e frust: Coños. În româneşte, la insistenţele
editurii, a devenit Păsărici. Din fericire însă, în
interiorul cărţii, a rămas cuvîntul românesc
corespunzător, „pizde“. Pentru că întreg jocul acestei
cărţi, după cum spunea şi traducătorul şi după cum îşi
poate da seama orice cititor de bună-credinţă, se bazează pe
imensul conflict între acest cuvînt buruienos şi stilul
extrem de elaborat, de preţios chiar, pe care autorul îl pune
la treabă întru descrierea diferitelor... pizde. Iată cum:
„Pizda violoncelistelor, înveşmîntată în nişte
chiloţi cu fermoar, conţine, desigur, notele unei muzici ascunse,
optimi şi şaisprezecimi, treizecidoimi şi şaizecipătrimi, precum
părul pubian, sau poate că (tocmai forma ei sugerează această
analogie) e un metronom care ţine ritmul cu clitorisul, dreapta
stînga, stînga dreapta, allegro ma non troppo. Spre
sfîrşitul concertului, violoncelul se obrăzniceşte şi nu
mai ascultă poruncile metronomului cald, ce îi marchează
ritmul, şi pune stăpînire pe voinţa instrumentistei, furios,
furiosisim, într-un climax final care-mi aminteşte de
izbucnirile lui Berlioz. Pizda violoncelistei, în zgomotul
aplauzelor ce i se dăruiesc, sărută corzile amantului ei şi
reînvie frumuseţea cubismului, dincolo de porţile muzeelor cu
plată“.
Prada şi-a dorit ca această carte să
fie un fel de răspuns peste timp la o altă „jucărie“ celebră,
Sîni de Ramon Gomez de la Serna, care înnobilează cu un
motto acest, după cum îl numeşte autorul însuşi,
„catalog“. În ce măsură răspunsul e pe potriva
destinatarului, asta rămîne de văzut. Cert este faptul că
Juan Manuel de Prada îşi pune aici la bătaie întreg
arsenalul de seducţie stilistică. Poate era şi dorinţa fierbinte
a necunoscutului de a intra în circuitul literar, poate era şi
lipsa compromisului comercial, care marchează, aş spune, cărţile
sale mai noi şi foarte premiate. Coños a apărut în
1996, la o editură mică din Salamanca, într-un tiraj de 69 de
exemplare, pe cînd autorul ei nu luase Premiul Planeta şi era
foarte departe de lumina reflectoarelor în care stă (şi
scrie) azi.
Printr-o stranie coincidenţă, tot la
Salamanca, se stingea din viaţă, în 1999, Gonzalo Torrente
Ballester, devenit un fel de mit al literaturii spaniole a secolului
al XX-lea. Fragmente de Apocalipsă a apărut în 1977 şi este
o carte-cult a postmodernismului. Aproape ca un ecorşeu, numai bun
de studiat pe el curentul respectiv, romanul lui Ballester este de
fapt un jurnal al scrierii romanului, un fel de culegere de povestiri
şi eresuri galiciene, este totodată şi o poveste de dragoste între
un bătrîn scriitor şi o rusoaică tînără şi de
profesie... critic literar, este o carte care te ameţeşte, aproape
imposibil de citit liniar, care te poate enerva la început şi
care apoi te cucereşte printr-un fragmentarism seducător şi
cotropitor. Pentru că Fragmente de Apocalipsă este o carte din
specia cărţilor de nisip, nu se uită şi nu se termină niciodată.
Iar provocarea căreia a trebuit să-i răspundă traducătorul în
acest caz a fost de alt tip: „«Acum, i-am spus Lenocikăi, o
să-ţi vorbesc despre Balaurul cel Urît.» «Ce-i
asta?» «Altă reminiscenţă. Un vechi personaj care nu a
trecut frontiera imaginaţiei, despre care n-am scris niciodată nici
măcar un rînd, dar care apare din nou acum. Aparţine unui
roman care nu a depăşit stadiul de proiect; poate că n-a ajuns
nici măcar să fie un proiect. Urma să se intituleze Insula, regina
şi zgripţuroaica, iar locul acţiunii era Insula Mazaricos, un soi
de stîncă bazaltică pierdută în mările Apusului, din
care se ivea ca un cetaceu tocit. Imaginea insulei am luat-o dintr-o
revistă de geografie, unde apărea într-o fotografie în
culori; ca o bucată de lemn... Dar ar fi mai bine s-o vedem.»
Lenocika a făcut un salt neaşteptat şi a ajuns în picioare
pe covor. «O, da, bineînţeles, cum să nu! De multă
vreme n-am mai călătorit.» ş...ţ Parcă ne dădeam în
căluşei ca doi copii, ne îndepărtam şi ne apropiam unul de
celălalt, rîzînd, urcam şi coboram ca pe un tobogan.
Treceau pe sub noi văile deja umbrite şi culmile încă
luminate; în albia cîte unui rîu şi în marea
încă îndepărtată, soarele se înroşea.
Villasanta rămăsese învăluită în ceaţa după-amiezii,
neclară precum oraşele deşertului“.
După cum se vede, într-un
fragment mai mic decît o jumătate de pagină se amestecă voci
şi registre, dialog şi poveşti închipuite cu descrieri
filigranate, pentru ca textul să se întoarcă înapoi,
asupra lui însuşi, ca o cochilie meşteşugită. Cartea lui
Ballester are ceva din 1001 de nopţi, doar că fără o structură
la fel de fixă. Poveştile care se întreţes însă în
această structură alambicată sînt clare ca toate poveştile,
cu personaje pitoreşti şi întîmplări nemaivăzute, iar
scenele de dragoste nu au nimic din vreo pudibonderie de salon. Prada
şi Ballester se întîlnesc în acest sens, cu toate
diferenţele de rigoare şi exact în această zonă
traducătorul adevărat trebuie să ştie să-şi dozeze mijloacele.
Aş remarca la Mihai Iacob, ca la foarte puţini traducători români,
un extraordinar bun-gust în sensul respectării textului. De
foarte multe ori, la noi, o traducere bună e considerată una care
sună cît mai neaoş. Cu alte cuvinte, cu cît mai multe
cuvinte neuzitate, de tip „ştromeleag“, dar care sună atît
de autohton, încît s-ar putea să fie deja arhaisme, cu
atît mai multe laude pentru tălmăcitorul jucăuş. Nimic mai
greşit, aş spune.
Din fericire, sîntem în
faţa a două cărţi care nu suferă de acest fel caraghios de
autohtonizare şi nici de eufemismele pe care le întîlnim
la tot pasul, în traduceri mult lăudate. Nu de mult am asistat
la discuţia în contradictoriu dintre un traducător şi un
redactor, acesta, la rîndul lui, traducător apreciat şi
premiat, în care cel din urmă îi propunea primului să
schimbe numele organului sexual masculin, care apărea ca atare
într-o serie de expresii tipice, cu un eufemism mai blînd,
de fapt cu mult mai obscen tocmai prin eufemizarea voită. E o
mentalitate care se schimbă greu şi care are încă mulţi
adepţi, mai ales în juriile premiilor literare.
În cazul acestor două cărţi de
limbă spaniolă despre care s-a vorbit la Cărtureşti, traducerea e
poate principalul atu. În afară de titlul cărţii lui Juan
Manuel de Prada, titlu care, reamintesc, nu-i aparţine
traducătorului, ci editurii, cu greu s-ar putea reproşa ceva. Mihai
Iacob a făcut, cu discreţie, o muncă exemplară, iar cei doi
autori merită toată atenţia. Fie şi doar pentru că e vorba
despre două cărţi care, dacă nu vor deveni cărţi preferate, cu
siguranţă vor marca cititorul. Prin îndrăzneală şi prin
originalitate, pe de-o parte, şi prin migală şi inventivitate, de
cealaltă parte.
Despre următoarea întîlnire
la „Lunea de carte spaniolă“ vreau să spun doar atît: în
cartea lui Juan Goytisolo, Carte de identitate, tradusă de Andrei
Ionescu, Spania este cu totul alta decît Spania turistică pe
care o ştim şi la care visăm în această toamnă
bucureşteană. Dar rareori am întîlnit un scriitor care
să pună atîta inteligenţă în portretul patriei sale.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters