OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Du bist aufgehoben für einen großen Montag !
– Wohl gesprochen! Aber der Sonntag endet nie.
Kafka1

Sabbatum propter hominem factum est et non homo propter Sabbatum.
Marcu, II, 27

In Das Leben Jesu, scrisa in jurul lui 1795, tinarul Hegel, aflat inca sub influenta opusculelor lui Kant despre religie si al spinozianului Tractatus theologico-politicus, si-l inchipuie pe Iisus stind de vorba cu „invatatorii“ despre insemnatatea Zilei a Saptea, pe care ucenicii sai tocmai o incalcasera. Dupa cum se stie, Iisus daduse glas, in aceasta imprejurare, gindului cel mai indraznet si mai tulburator al conceptiei iudeo-crestine despre lume: Sabbatum propter hominem factum est et non homo propter Sabbatum, „Legea este facuta pentru om, iar nu omul pentru Lege“.

Gindul acesta nu poate fi inteles in afara contextului sau; iar el strabate de la un capat la altul cele doua Testamente, care se ocupa exclusiv cu problema dramatica a legaturilor dintre Dumnezeu si om: legaturi mijlocite, exterioare si formale dupa Lege, legaturi nemijlocite, directe si intime dupa Credinta. Nici o clipa, nici chiar in punctul culminant al conflictului care avea sa atinga, la Sfintul Pavel, ca si la Sfintul Augustin si la Luther, o mare intensitate speculativa, „sfintenia“ Legii nu fusese pusa la indoiala; „detractorii“ sai nu vedeau in ea decit un har meschin, neimplinit, provizoriu, marginindu-se doar la omul cazut; dar, pina si in vremea celei mai aspre duritati, Legea isi intorsese mereu fata catre faptura omului: Dii estis et filii excelsi omnes (Psalmi, LXXXVIII, 6) – „Dumnezei sinteti si toti fii ai Celui Preainalt“. Iar contextul nemijlocit din care tisneste gindirea lui Iisus ne face sa intelegem, prin pilde concrete, spiritul in care poate fi incalcata Legea: ucenicii au cules spice in ziua Sabatului deoarece le era foame, in vreme ce Iisus o nesocotise pentru a vindeca un paralitic. Legea este sfinta, dar a fost facuta pentru om; ea poate, prin urmare, sa fie suspendata din clipa in care interesele majore ale omului risca sa fie mai curind vatamate decit salvate de ea. Binele omului este hotaritor nu doar pentru menirea Istoriei, ci si pentru ceea ce insusi Dumnezeu are in vedere.

Hegel isi spunea sau se voia crestin. Si Aristotel isi spunea sau se voia platonician in chiar clipa in care ii reprosa Maestrului sau „vorbaria goala si metaforele poetice“. Dar si Aristotel era convins, sau macar isi inchipuia, ca Platon, care pretindea ca adevarul este doar amintire, nu putea decit sa supuna ratiunii universale propria-i judecata. Problema surselor adevarului nu il preocupase niciodata; sau, mai degraba, era, in aceasta privinta, de acord cu Hegel: nu exista decit o sursa, una singura; asemeni fiecaruia dintre noi, Iisus si Platon nu au putut nici ei sa faca altceva decit sa recurga la ratiunea universala; caci exista ceva deasupra lui Dumnezeu, ba chiar deasupra filozofului. Convingerea aceasta s-a cuibarit in mintile oamenilor de la bun inceput; Hegel nu ezita deloc sa dea nume sursei din care se trage principiul general al filozofiei pentru toate timpurile ce stau sa vina. Putem adauga ca, exceptind brutalitatea si franchetea marturisirii, filozofia crestina nu gindeste nici ea altcumva; chiar si atunci cind isi apara propriile texte, singura ei ambitie este sa arate conformitatea acestora cu ratiunea universala. Iar platonicienii zilelor noastre au lasat si ei deoparte vorbele goale si metaforele maestrului lor; nimeni nu mai crede astazi in celebra anamnesis. Fiinta umana a renuntat de bunavoie la exigentele sale fata de Istorie, fata de Spirit, fata de Lege; ea nu mai crede ca acestea toate au fost facute pentru ea. Prin urmare, Hegel are dreptate sa nu-si mai piarda vremea cu dibuirea intelesului unei gindiri care si-a pierdut increderea in propriile sale drepturi.

Fara indoiala, Hegel se astepta ca acea constiinta religioasa naiva, ramasa, prin cine stie ce intimplare, pe malul fluviului dialectic care isi impinge apele catre moara Istoriei, sa fi protestat in numele vreunei lectii pe care Spiritul o invatase de multa vreme: protest indignat, vehement, larvar, incapabil sa treaca peste pragul filozofiei ori zbatindu-se cu neindeminare sa-i atraga bunavointa, cu ajutorul unei impacari care isi traise traiul. Dar el avea convingerea ferma ca nimeni, pe viitor, nu ar mai indrazni sa-si atribuie un gind condamnat de Spiritul Timpului si care risca, in cel mai bun caz, sa fie taxat drept vorbarie goala ori metafora poetica. Nu mica i-ar fi fost surpriza sa vada, in locul unui protest naiv ori al unei manevre confuze, un discurs coerent si curajos care, fara sa tina seama de ce crede, ar indrazni sa caute pricina tocmai ratiunii universale!

Iar aceasta nu doar in numele lui Iisus, ci si al simplului existent, trecator si nevolnic; nici chiar in numele lui Platon! –, ci al lui Iov, al lui Avraam, al candidatului in teologie Kierkegaard, care aveau pretentia ca reinvie stravechea disputa depasita – si anume, daca tamaduirea paraliticului sau foamea omului de rind trec inaintea intereselor Istoriei si ale ratiunii universale. Si toate acestea din launtrul filozofiei, nu din afara ei. De catre cineva care ii citise Logica si asistase la cursurile lui Schelling!
Hegel se gindise la tot, in Istoria sa, mai putin la efectul de surpriza; facuse greseala sa creada ca ideile invechite ar inceta sa bintuie in mintea oamenilor. Dar, oare, chiar asa de gresit sa-si fi inteles el epoca, era, oare, posibil, ca ea sa fi preferat, in locul „ratiunii universale“, vorbaria goala si metafora poetica? El ii acordase Istoriei privilegiul absolut de a putea judeca in ultima instanta; „succesul“ era, pentru el, piatra de incercare a adevarului; mizase totul pe aceasta carte; cel mai neinsemnat succes al adversarului trebuia sa distruga pina la temelie intreaga sa filozofie.

De fapt, „succesul“ nu a parut a incorona eforturile celei dintii generatii de filozofi existentiali; Kierkegaard a avut nevoie de o suta de ani pentru a deveni cunoscut; Dostoievski nu este nici astazi considerat filozof; Nietzsche trece drept un poet, un profet; iar gindirea lui Sestov nu a fost niciodata altceva decit o vox clamantis in deserto. In schimb, se pare ca secolul al XX-lea ar fi gata sa intimpine cu bratele deschise noua generatie existentiala, aparuta, in buna parte, din scoala fenomenologica a lui Husserl si care pare ca-si da cu imprumut numele, chiar numai pentru o vreme, oricarei filozofii ce urmeaza sa vina. Este, aici, o victorie asupra lui Hegel, sau una care risca sa treaca drept asa ceva. Trebuie, oare, sa admitem ca batrinul filozof din Iena se va fi inselat amarnic si ca, prin urmare, intreaga constiinta speculativa a secolului al XX-lea va fi devenit insensibila la exigentele ratiunii universale?

Iata o problema grava. Ar fi nimerit, asadar, sa o examinam la rece, si sa vedem daca succesul intirziat este real sau numai datorat vreunei neintelegeri, unei extensii arbitrare a vocabulei „existenta“, unei devieri putin vizibile, dar profunde, a doctrinei care, la initiatorii sai, nu parea citusi de putin a fi promisa unui viitor intr-atit de stralucit. De fapt, se cuvine sa ne intrebam (inainte de a-i hotari victoria asupra lui Hegel) daca filozofia existentiala a timpului nostru duce mai departe macar gindul director al initiatorilor ei ori daca nu cumva nu a pastrat decit numele de existentiala, aplicat unei gindiri care, in esenta sa, intelege sa-si puna invatatura sub semnul ratiunii universale, oricare ar fi, de altminteri, numele care i se da. Prea putin conteaza faptul ca aparentele nu sint de partea lui Hegel; mult mai mult conteaza daca nu sint decit aparente. Noua filozofie gindeste, oare, ca omul este facut pentru Lege (oricare ar fi continutul acestei Legi) sau, dimpotriva, ca Legea este facuta pentru om (pentru om, iar nu pentru „persoana“ ori vreun alt succedaneu chimic)? „Succesul“ va fi mers de partea celor ce duc mai departe vechiul gind propovaduit de Iisus – sau spre cei care, impreuna cu Hegel, proclama neantul absolut al omului in fata a ceva: Istoria, Legea, Ratiunea, Spiritul sau chiar Dumnezeu?

______________
1. „Esti sortit unui Luni maret! – Bine zis! Dar Duminica nu se va sfirsi niciodata“, in Reisetagebücher (1909-1923), nr. 12, octombrie 1921 sn. tr.t.

Referinta originala:
Benjamin Fondane, Le Lundi existentiel et le Dimanche de l’Histoire, Suivi de La philosophie vivante, Éditions du Rocher/ Jean-Paul Bertrand Éditeur, Collection „Alphée“, Paris, 1990.

Selectie, note si traducere
din limba franceza de Luiza PALANCIUC
si Mihai SORA