Lungmetraje de excepţie

Autor: Angelo MITCHIEVICI | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ca în fiecare an, „Anonimul“ reflectă prezenţa unei personalităţi puternice în peisajul festivalier românesc, asigurînd ieşirea din anonimat a unor regizori şi filme de excepţie. Grupajul de şapte filme al selecţionerei Ludmila Cvikova a oferit satisfacţia unei cinematografii evoluînd pe paliere diferite de virtuozitate, de la imagine la interpretare. Există chiar o anumită configuraţie pe care filmele lui Carlos Reygadas, Lee Kang-sheng şi Semih Kaplanoˇglu o ilustrează. În fiecare dintre ele, tăcerea sau un laconism sugestiv devine un mediu de comunicare specific în contextul unei poveşti de dragoste.

Între Lumina lui Reygadas şi Valul lui Gansel, pe ritm de boogie-boogie

Trofeul „Anonimul“ din acest an îl aduce în prim-plan pe regizorul mexican Carlos Reygadas – Japón (2002) şi Batalla en el celo (2005) – cu un film impresionant, Stellet licht, care s-a detaşat fără dificultate. Luminînd treptat scena cu un răsărit, aşa cum o stinge treptat cu un apus în culori tulburătoare, regizorul aşază între aceste două paranteze o poveste de dragoste de o claritate care nu lasă aparent nici un colţ de umbră şi care se apropie de limbajul esenţializat al tragediei. Personajele sale nu evoluează pe orizontală, au un parcurs epic sugerat, autentică este doar verticala, survolul camerei oferind acel rapel către interioritate printr-o serie de gros-planuri tulburătoare, unde detaliul este redimensionat sensibil; strălucirea unei lacrimi se desenează în spiritul miniaturismului liric-pictural japonez al haikuului, pe potriva unei acustici excepţionale a trăirilor. Fără îndoială, filmul lui Reygadas are o detentă bergmaniană, personajele sale se regăsesc în compoziţia unei atmosfere reflexive, regizorul decupează teme majore, însă conflictele sînt simple, generice, limbajul, laconic, redus la cîteva replici concludente, iar personajul static, reproiectat reflexiv, abisal.

Reygadas a ales comunitatea închisă, conservatoare a menoniţilor pentru a recupera o inocenţă pierdută a păcatului şi a redempţiunii, cu cei doi amanţi Johan şi Marianne, precum şi Esther, soţia lui Johan, pentru care dragostea, moartea şi învierea se regăsesc la capătul drumului – un traseu parcurs cu precizia hipnotică a pendulei în al cărei disc de metal polizat se reflectă întreaga familie aşezată la masă. Nu există nici o disonanţă în film, un sigur cuvînt crud este retractat aproape imediat, nimic nu este ascuns, totul intră în lumină, purificîndu-se acolo, umbra ţine loc pentru discreţie şi nimic mai mult. Asemenea marilor regizori ruşi, Reygadas compune în acest film un poem al luminii care devine miracol într-o singură zi generică, de la răsărit la apus.

Die Welle/Valul al lui Dennis Gansel a cucerit nu întîmplător publicul tînăr al festivalului, oferind un experiment pe care generaţia lui Günter Grass, cel care răsfoieşte convingător foile de ceapă în căutarea unei adolescenţe tumultoase, l-a cunoscut din plin. „Autocraţie“ este cuvîntul magic cu care, într-o şcoală germană, profesorul de sport transformă adolescenţii inconoclaşti şi rebeli într-un grup fascistoid militant, intitulat sugestiv „Valul“, printr-o metodă interactivă care face din teorie practică punctuală. Acţionismul doctrinar privilegiază escaladarea violenţei, experimentul scapă de sub control şi, luat de val, profesorul este pus în situaţia de a dizolva grupul. Demonstraţia impecabilă a lui Gansel, însoţită de o morală transparentă, impune de la început o concluzie, fără a lăsa spaţiu unei minime relativizări a banalităţii răului. Încărcătura emoţională a filmului provine din redarea fascinaţiei indicibile al promisiunii pe care o exercită asupra adolescenţei un ideal manipulat cu dexteritate; asta pentru că, spre deosebire de falocraţii rinoceri ionescieni, personajele lui Gansel au în jur de 16 ani.

Cu Boogie (Premiul pentru regie în acest an), Radu Muntean ne oferă o estivală poveste de familie, care se face remarcată tocmai printr-o naturaleţe deconectată de la agenda socială şi politică a curentului minimalist al noului val. În centrul filmului se află un moment de criză al unei familii şi trei prieteni regăsiţi întîmplător, rememorînd într-o noapte petrecăreaţă dulcile eterne păcate ale tinereţilor. Radu Muntean se joacă de-a superficialul, strecurînd însă cîteva note grave în spatele veseliei exuberante a unei petreceri a burlacilor, condimentată cu teribilisme, măscări şi cîntece de pahar. Din fericire, umbrele unei neîmpliniri nu se lasă cu concluzii grave, nu perforează decît tranzitoriu existenţele problematice cu spectrul eşecului, lăsat pentru o clipă în altă dimensiune, cu speranţa că mai este timp şi că nimic nu s-a jucat definitiv. Îmi place, în filmul lui Muntean, felul în care creează acest interstiţiu imponderabil al nostalgiei, în care dezamăgirile, îngrijorările se resorb delectabil, această amînare, această pauză de respiraţie care are ceva din magia întîlnirilor cu trecutul deghizat într-o formă familiară. Cele două lumi – cea a familiei, cu sensurile ei, şi cea a adolescenţei întîrziate, cu trăirile ei frivol provocatoare – se întîlnesc şi se privesc reciproc în oglinda mută a timpului condensat într-o clipă.

Eros şi magie

Hipnotic, psihedelic, filmul lui Lee Kang-sheng Help Me Eros se articulează în afara epicului, la nivelul imaginii hi-tech a unei metropole ale cărei circuite integrate transpar uneori, asemenea unui tatuaj fluorescent pe piele. În vîrtejul senzorial unde pielea comunică mai mult decît cuvintele, imaginile se amestecă tulburător cu muzica şi baletul trupurilor într-un fel de amalgam senzual. Lee Kang-sheng construieşte pe linia poetizant-onirică a filmelor lui Wong Kar Wai sau pe cea a unui erotism delirant ca la Nagashi Oshima, însă anumite secvenţe nu sînt străine de asianismul videologic al unui Blade Runner al lui Ridley Scott sau de filmele aproape manieriste, paranoid-exotice, gen Pillow Book, ale lui Peter Greenaway. Regizorul ne introduce într-o lume în care poezia stimulată halucinogen derivă din limbajul trupurilor, dintr-un erotism exuberant, iar dragostea nu este nimic mai mult decît o aromă în plus, în cinci culori.

Din start, filmul lui Eran Riklis Lemon Tree, cu tentă de docudramă, suportă consecinţele unei erori la nivelul intrigii, bazată pe capitalul conflictului palestiniano-israelit. Onoarea, sacrificiul, sentimentul de solidaritate traversează gardul de sîrmă ghimpată dintre două curţi, dintre două ţări; un cod al onoarei şi respectul pentru tradiţie, pentru memorie devin tot atîtea momente-cheie ale devenirii personajului pe scena unui război al sufletelor tari. Livada de lămîi a Salmei, o văduvă palestiniană, învecinată cu reşedinţa ministrului israelian al apărării, devine un teatru de război mediatic, unde avocatul interpretat de Ali Suliman (premiul special al juriului) joacă rolul cavalerului fără de pată şi prihană într-un turnir. Povestea de dragoste interzisă de cutumă multiplică tensiunea, oferind un sensibil orizont de fugă filmului.

Tot o poveste de dragoste este şi Egg, filmul lui Semih Kaplanoˇglu, a cărui subtilitate decurge din conlucrarea a două registre: cel al unei tăceri care lasă loc unei comunicări empatice şi cel al recuperării trecutului, a memoriei tradiţiei, unde fiecare gest se încarcă ritual, rezonînd amplu în sufletul poetului Yusuf şi în cel al tinerei Ayla. Regizorul şi-a ales bine actorii, expresivitatea lor face dialogul posibil, în absenţa cuvintelor, cu acest magic ascuns şi inviolabil al unei chemări tăcute, al unui gest care face ca imprevizibilul să devină destin.