OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A incerca un joc inainte de data aparitiei sale oficiale este un privilegiu pe care nu il au decit cei mai norocosi gamer-i. Inainte vreme doar presa specializata avea acces la cópii ale unui produs inainte ca acesta sa poata fi gasit pe rafturile magazinelor. Astazi insa, marile companii producatoare de jocuri video au inteles importanta comunicarii cu publicul-tinta si propun adevaratilor jucatori sa amelioreze calitatea productiilor, operind direct asupra conceptiei acestora, gratie organizarii de beta-teste.
Un beta-test corespunde unei etape in dezvoltarea unui joc. Este vorba de etapa care precede imediat lansarea oficiala a produsului.

De fapt, versiunea beta a unui joc este o versiune cvasi-finala a acestuia, subzistind inca mici erori (bug-uri) pe care cei care participa la beta-test au misiunea sa le depisteze si sa le semnaleze. Prima versiune a unui joc, versiunea alfa, contine numai bucati din joc, fiind o schita pe care producatorii o folosesc pentru a depista eventuale greseli flagrante de conceptie. A doua versiune insa, cea beta, trebuie sa contina ansamblul componentelor prezente in joc (grafisme, nivele, efecte sonore, muzica, filme). In functie de circumstante pot aparea o serie intreaga de versiuni beta, numite, original, beta 1, beta 2 etc. Este curenta revelarea unui bug important in timpul unui test beta de nivel 1, eroare care repune in cauza coerenta intregului joc. In acest caz testul beta se opreste, iar producatorii isi acorda un anumit timp pentru corijarea greselii si elaborarea unei noi versiuni beta. Aceste fapte explica in parte intirzierile in lansarea pe piata a unui joc, devenite curente in ultima vreme.

Jucatorul care testeaza intervine de obicei in ultimele faze beta ale unui joc. Acesta are datoria „sa-si dea cu parerea“ despre respectiva productie si sa depisteze bug-uri de finete, pe care numai un hardcore gamer le poate gasi. Testele beta deschise pentru jucatori se numesc public beta, insa exista si internal beta, acestea fiind rezervate membrilor echipei producatoare. Exista asadar jucatori care testeaza, nefiind platiti si angajati (prost platiti), pe al caror contract de munca scrie tester. Acestia din urma sint gamer-i cu state vechi de plata care incearca sa intre intr-o mare companie pe usa din dos.
Pentru a deveni un tester intern un candidat trebuie sa aiba solide cunostinte de programare, infografie sau orice alt domeniu compatibil cu jocurile. De asemenea, experienta in testarea de jocuri este un avantaj. Din pacate, un candidat pentru aceasta pozitie trebuie sa locuiasca in orasul in care compania isi desfasoara activitatea.

De retinut este ca astfel de pozitii sint prost platite, insa ofera sansa unei posibile cariere in domeniu. Nu rare au fost cazurile cind testeri interni au devenit game designer-i sau si-au facut propriile companii producatoare de jocuri.
Pentru cei care nu reusesc sa acceada la demnitatea de internal tester mai exista o sansa: testele beta deschise (open betas). Acestea sint teste la care oricine poate participa. Respectiva varianta beta este disponibila luni de-a rindul pe site-ul oficial al companiei si oricine (are rabdare) o poate avea. Variantele beta deschise se prezinta sub forma fisierelor arhivate cu marimi cuprinse intre 2 MB si 1000 MB. Dupa ce a facut download si l-a incercat, jucatorul poate trimite (daca vrea) un e-mail cu impresii companiei producatoare. Numarul de mesaje primit de exemplu de id Software a fost imens dupa lansarea open beta-ului la Quake 3 (faimosul Q3test), fiecare gamer incercind sa fie cit mai pertinent in sugestiile si observatiile facute, pentru a intra in gratiile gigantului american.

Se intimpla destul de rar ca producatorii sa trimita cuiva acasa varianta finala a unui joc, acest gen de tratament este rezervat citorva dintre reprezentantii de virf ai presei specializate si citorva testeri foarte cunoscuti si apreciati care se autonumesc pompos elite testers.
In cazul testelor beta inchise, un CD-rom cu respectiva varianta este trimis acasa la fiecare tester. Acestora li se ofera o perioada de timp in care sa incerce respectivul joc dupa care informatia de pe CD-rom se autodistruge. O data cu CD-romul, tester-ul primeste si un contract de confidentialitate numit NDA (non disclausure agreement) pe care trebuie sa-l semneze. Lucrurile sint mai serioase decit par. La mijloc se afla investitii de zeci de milioane de dolari, iar companiile producatoare nu sint dispuse sa divulge concurentei informatii despre proiectele in curs. Aceasta procedura se aplica numai testelor beta inchise.
Dupa cum spuneam, misiunea tester-ilor, interni sau simpli jucatori, este de a semnala producatorilor eventualele erori, numite tehnic bug-uri. Aceste bug-uri sint clasificate in mod curent in trei categorii, in functie de gravitatea lor:
-bug-uri minore: ele nu jeneaza in desfasurarea jocului (de exemplu o parte din corpul personajului intra intr-un zid);
-bug-uri medii: ele jeneaza jucatorul (acelasi personaj ramine intepenit in zidul care tocmai ii inghitise o parte din corp);
-bug-uri grave: jocul devine un nonsens (personajul ramas infipt in zid iese pe partea cealalta a lui).

Fireste, bug-urile sint descoperite in ordinea gravitatii lor, iar companiile producatoare apreciaza mai mult semnalarea unui bug minor, mult mai greu de depistat, decit a unuia grav. O adevarata competitie se naste intre cei care iau parte la testele beta. Cei care depisteaza bug-uri minuscule intra in vizorul companiei ca potentiali colaboratori sau chiar angajati.
De retinut este grija cu care marile companii producatoare de jocuri video isi pregatesc lansarea pe piata a unui nou produs. Pe Internet sau la televiziuni, spoturi publicitare anunta „iminenta“ aparitie a unui joc inca de cind acesta este supus primelor teste beta. Insa perfectionismul extrem al producatorilor poate face ca lansarea acestuia sa se produca cu luni sau chiar ani intirziere, rastimp in care campaniile publicitare cu coming soon nu slabesc o clipa.