OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pascal BRUCKNER - Luni de fiere

Traducere din limba franceza de Vasile Zincenco, cu o postfata de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, Bucuresti, 2001, 224 p., 79.000 lei

Sa scrii despre Luni de fiere poate fi o mica incercare. Si nu datorita subiectului puternic ancorat in sexual - Pascal Bruckner ne arata ca (se) poate scrie un roman de o duritate sexuala nemaiintilnita cu maiestrie, fara a folosi un singur cuvint asa-zis licentios -, ci datorita problematicii subsumate povestirii. Pascal Bruckner spune raspicat ceea ce putini indraznesc macar sa gindeasca.

Pare greu de crezut cum o iubire plina de poezie, traita la intensitati extreme, poate atinge intr-un timp relativ scurt punctul critic de unde cautarea febrila a noutatii sexuale se mai poate face doar prin violenta. Degradarea se produce sub ochii nostri, intr-un chip… firesc. „Perversiunea nu este forma bestiala a erotismului, ci partea sa civilizata: copulatia este demna de animal, numai devianta este umana, impunind o masura barbariei organelor, si construieste o arta complexa altoita pe o natura simplista“ (p. 72).

Sexul devine pentru cuplul Franz-Rebecca un joc fara reguli, in care orice este permis atita timp cit trupul este divinizat si placerile lui cele mai ascunse si impinse la extrem inving orice urma de prejudecata si, implicit, de necunoastere: „Nimic nu este mai vertiginos decit sa triumfi asupra dezgustului: obtii un spor de putere, te dotezi cu noi antene, faci sa dea inapoi limitele propriului tau corp. Ce este repulsia daca nu o suita de injurii adresate materiei“ (p. 80), spune Franz.

La adapostul dragostei, cautarea cu orice pret a noului - singurul care mai poate salva cuplul - experimentarea scatofagiei - vrea sa confirme legatura deosebita dintre cei doi parteneri. Momentul de criza culmineaza cu descoperirea lui Franz ca excitarea si obscenitatea care ii daduse iluzia unei utopii senzuale au ajuns in punctul din care nu mai pot decit scadea si ucide „prospetimea ignorantei prea fericite“. Neimpacindu-se cu plictiseala („orice ii ierti unei fiinte, vulgaritatea, prostia, orice, in afara de a te plictisi de ea“) si siguranta („chipul fara atractie al dragostei legitime“), Franz gaseste in ferocitate, in ura, in sadomasochism singura „tactica perversa de seductie“ pentru a mai gusta himerele iubirii in cuplu. Ce se intimpla din acest moment pina la gestul Rebeccai de a-l handicapa pe viata este o cutremuratoare poveste horror. Eroarea, spuse Franz, consta in a crede in iluzia fericirii in cuplu: „Adevarata frumusete este o placere a numarului, ea rezida in diversitatea carnatiilor, in multimea chipurilor; cele mai frumoase femei sint cele pe care inca nu le cunosti s…t; fiecare e sfintita prin chiar faptul ca e noua“ (p. 118). Nu altfel ne avertiza, cu citeva secole inainte, insusi… Sf. Augustin.

Violentele destainuiri il fac pe Didier - aici este, si nu prea, surpriza romanului - sa realizeze banalitatea, de altfel mult prea evidenta, a propriei relatii. Orientul catre care pornise pentru a se regasi spiritual paleste in fata posibilitatii de a se elibera din capcanele cuplului, dorind-o cu disperare pe Rebecca. Caci „nu exista sot iubitor, iubita casta care sa nu abandoneze pe loc slaba sa fiertura monogama daca i s-ar garanta abundenta de parteneri si reinnoirea materialului amoros“ (p. 117).

Din perspectiva psihanalizei, romanul este o mina de aur, indiferent daca este vorba despre un caz normal sau unul patologic. Monogamia pare un nesecat izvor de frustrari, in primul rind sexuale, care, iata, poate duce prin activarea unor puternice fixatii pregenitale la o regresie psihosexuala. Il recunoastem usor in personajul Franz pe Pascal Bruckner cel din Noua dezordine amoroasa (1977), aparut cu patru ani inainte.

Luni de fiere pune romanul cu subiect sexual hard intr-o reala dificultate. Rezistenta de doua decenii a cartii ne arata, asa cum bine remarca si Vasile Dem. Zamfirescu, ca e aproape imposibil de conceput o meditatie mai profunda si mai tulburatoare despre dilemele sexuale, si nu numai, ale cuplului contemporan. Nu ne ramine decit sa asteptam traducerea romanului Viande al tinerei prozatoare Claire Legendre. Apropo de traducere, Vasile Zincenco, de altfel un apropiat al lui Pascal Bruckner, reuseste o talmacire de invidiat.