Guvernul Tăriceanu se găseşte într-o
poziţie mai mult decît dificilă după ultimele zile: o criză
financiară internaţională care ne afectează în mod evident,
creşteri salariale imposibile sau greve ce riscă să paralizeze
ţara în curînd. Acest guvern se află în ciudata
situaţie de a se contrazice singur: pomana electorală îi
produce mai multe greutăţi decît ar fi fost cazul.
Incompetenţa şi lipsa unei strategii electorale coerente a condus
la o guvernare proastă pe ultima sută de metri. Încercările
de refacere a imaginii au eşuat, nu numai din cauza unei strategii
proaste, ci şi din pricina unor interese care nu converg în
cadrul Guvernului, şi mai ales în cadrul PNL-ului.
Mărirea salariilor profesorilor cu 50%
mi se pare o mişcare politică şi economică foarte proastă. O
mărire eşalonată, timp de 14-16 luni, ar fi avut rezultate mai
bune, dar, evident, nu ar fi avut efectul considerat în mod
greşit a fi pozitiv. Efectul de spill-over astfel creat poate
conduce ţara către un colaps generalizat, în care fiecare
dintre departamente (educaţie, administraţie publică, sănătate,
industrie, etc.) să renunţe pentru o perioadă la activitatea lor.
Dacă nici o altă mişcare sindicală nu ar fi cerut măriri de
salarii asemănătoare, atunci mărirea cu 50% pentru cadrele
didactice nu ar fi devenit motiv de ceartă între partide sau
în cadrul PNL-ului.
Ceea ce se întîmplă în
interiorul PNL-ului la acest moment nu cred că are legătura cu
„iresponsabilitatea crasă“ de care premierul Tăriceanu
vorbeşte, ci are legătură cu o anumită concluzie la care s-a
ajuns la Palatul Victoria: nu este nici o problemă să oferim 50%
unei anumite categorii, dar dacă şi alţii cer acelaşi lucru,
atunci avem o problemă. Sigur, crize şi greve de genul acesta au
existat şi vor mai exista, dar în momentul în care
acestea au apărut, nu pot produce decît o imagine şi mai
proastă a Guvernului Tăriceanu. Una de confuzie, de incompetenţă
şi de uşoară rea-voinţă. Cel mai clar exemplu este ministrul
Educaţiei, domnul Adomniţei, care a votat pentru majorare, deşi a
explicat că aceasta nu este sustenabilă. Şi, mai grav, se poate
spune că a desconsiderat sindicatele din învăţămînt,
deci cadrele didactice: există bani pentru mărirea salariilor, „dar
la anul şi în următorii ani nu vom mai repara, nu vom mai
construi, nu vom mai lua nici un calculator sau microbuz“.
O scînteie într-o butelie
cu gaz
Guvernul apare ca o gazelă rănită în
faţa prădătorilor. Ar vrea să răspundă nevoilor tuturor pentru
a mai cîştiga o umbră de respect şi cîteva procente în
sondajele electorale. Propunerile sînt susţinute de toţi,
într-un populism generalizat, chiar şi pentru partide de
centru-dreapta. Promisiunile electorale irealizabile pe care
Guvernul, dar şi partidele din cursa electorală le-au făcut au
trebuit să fie îndeplinite înainte de termen, adică
înainte de cîştigarea puterii. Şi, neavînd
posibilitatea să se dea bătut şi să-şi recunoască propria
incapacitate, PNL-ul îşi retrage sprijinul pentru propriul
proiect politic. Discursurile de etalare a puterii economice şi a
invulnerabilităţii În faţa crizelor financiare de pe piaţa
americană şi europeană au fost puse faţă în faţă cu
realitatea. Şi, şchiopătînd în continuare, dar
păstrîndu-şi aerul triumfător, gazela Tăriceanu pare
răpusă. Însă nu îndeajuns de răpusă pentru a nu
susţine mărirea pensiilor pentru parlamentari.
Stupizenia ultimelor decizii ale
Guvernului stă în lupta dintre premier şi unul dintre
miniştrii săi. Oare atunci cînd au votat legea de mărire a
salariilor profesorilor cu 50%, parlamentarii liberali (plus cei ai
UDMR-ului) nu ştiau ce votau? Sau numai Tăriceanu este, de fapt,
împotriva unei astfel de măriri? Atunci cînd un membru
al Guvernului şi parlamentarii săi propun şi, respectiv, votează
o lege „cu elemente de neconstituţionalitate“, ar trebui să
găseşti, ca premier, o explicaţie mai bună decît aceea
conform căreia totul „a fost o greşeală“. Scrisoarea pe care
premierul a trimis-o lui Băsescu, aceea care cerea blocarea legii,
precum şi cererea trimisă la Curtea Constituţională cu acelaşi
scop urmăresc stoparea unei acţiuni ce ar putea crea un precendent.
Problema Guvernului, în acest moment, este că cererea a fost
trimisă prea tîrziu şi că precedentul (promulgarea creşterii
salariale pentru profesori) a fost deja creat. Promulgată sau nu,
legea are acelaşi efect de scînteie într-o butelie cu
gaz, propagînd cereri din partea celorlalte sindicate.
Ţara pare a fi în pragul unui
blocaj total, avînd în vedere următoarele categorii care
anunţă greve generale: cadre didactice şi personal auxiliar din
învăţămînt, administraţie publică, Sindicatul
Naţional al Poliţiştilor, personalul medical şi cel auxiliar din
sistemul medical. Cerînd creşteri între 20% şi 60%,
sindicatele pot destabiliza nu numai poziţia Guvernului sau
infrastructura ţării, dar şi situaţia politică ce urmează să
fie clarificată după alegeri.
Există în acest caz, cel al
avalanşei de promisiuni electorale şi de cereri salariale, doi mari
învinşi: cetăţenii, angrenaţi sau nu în mişcările
sindicale, şi PNL-ul.
Ne minunam săptămînile trecute
de rezultatele extraordinare ale economiei româneşti şi de
„eficienţa“ sistemului economic de la noi. Cu o inflaţie de
peste 9%, cu o monedă naţională care tremură la fiecare mişcare
a pieţelor financiare, cu o populaţie îndatorată care nu
poate şi nu ştie să economisească şi cu mişcări sindicale
virulente şi „puse pe treabă“, situaţia PNL-ului nu pare roz.
Şi, din păcate, nici situaţia economică a României nu se
vede prea bine din mijlocul mulţimii sindicale.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters