Autor: 
Categoria: 
Realitatea vizibilă este alta: politicianul român, fără
deosebire de orientarea culturală, etnică, religioasă ori doctrinară, se va
zbate fără să-şi permită luxul unei clipe de răgaz întru satisfacerea nevoilor
personale, fără prejudecata că ar putea dăuna intereselor naţionale, ba chiar
ale propriului partid. Observatorul care va ridica obiecţii la adresa
demnitarilor incompetenţi ori corupţi se va vedea transhumat de părerile
gloatei dintr-o tabără în cealaltă fără nici un scrupul obiectiv. Gestul
politic a ajuns nu numai dificil de analizat, ci insensibil la critică, în
aceeaşi măsură în care politicianul a căpătat imunitate juridică. Orice
dezvăluire capătă o motivaţie murdară, pusă în slujba adversarului, încă şi mai
odios. E o culpabilizare fără finalitate, căci, în ritmul acesta, nu vom vedea
niciodată vreun vinovat prins, cu atît mai mult pedepsit.
De la căderea Regimului Ceauşescu, urmaşii la tron au
încercat să ne convingă de două consecinţe ale cursului firesc al istoriei:
desfiinţarea Partidului Comunist şi înfiinţarea pe baze democratice a noilor
echipe de lucru, care se vor confrunta onest, spre binele patriei şi propăşirea
neamului. Partidul Comunist a fost desfiinţat în forma sa cea mai vizibilă, ca
şi Securitatea, de altfel, dar membrii săi nu numai că au rămas în libertate,
ci au ocupat repede toate poziţiile decizionale din peisaj. Partidele
realcătuite din compoziţia chimică a PCR s-au sprijinit pe cadavrele reanimate
ale partidelor istorice, care, dincolo de jocul declaraţiilor, erau prinse în
aceeaşi horă de îmbrobodire a opiniei publice de la noi, cît conta, şi de
aiurea.
Strategia ţipetelor de-a valma a dat roadele scontate.
Reţeaua totală a deţinut întotdeauna controlul absolut. Putem privi problema pe
ansamblu ori în parte: în cei douăzeci de ani scurşi ca un fum, structurile
profunde ale stabilimentului nu s-au aflat o singură clipă în pericolul de a fi
măcar expuse, cu atît mai puţin zdruncinate (cu două excepţii: vizita Regelui
Mihai din aprilie 1992 şi înfiinţarea PAC – evenimente cu rădăcini în afara
sistemului). De inginerii ororilor decembriste şi ai năvălirilor minereşti, ai
devalizării economiei şi ai manipulării populaţiei nu s-a atins nimeni, nici
cînd tabăra adversă a venit la putere, în ciuda răcnetelor schimbate la
încălzire între războinici.
S-au perindat pe la cîrmele locale primari şi consilieri de
diferite culori politice, au fost schimbaţi o multitudine de miniştri ai
Justiţiei, au trecut, intelectual după intelectual, pe la comandamentul
Culturii, în fruntea Ministerului Învăţămîntului un scandal a luat locul
altuia, şi nu s-a primenit nimic. În douăzeci de ani, ne-am învîrtit în cerc,
cu ferestrele închise. Oraşele tot ca după bombardament au continuat să arate,
cu toate fondurile alocate, dreptatea s-a încăpăţînat să umble bătută şi cu
ochii scoşi pe străzile desfundate, tragedia marginalizării fără semnificaţie a
rămas pe loc, iar cînd s-a întîmplat ceva notabil, cum a fost cazul celor
cîteva abateri cinematografice, s-a datorat pasiunii unor tineri care au
refuzat instituţionalizarea, analfabetismul, bîlbîiala şi ignoranţa cu lustru
şi au continuat să provoace hohote de rîs ori puseuri de compasiune.
Ne-am mirat adesea de lejeritatea cu care oamenii noştri
politici migrează de la un partid la altul, cînd ei nu făceau decît să străbată
diferitele coridoare ale aceluiaşi meta-partid. Ne-am mirat şi cînd, ca peste
noapte, facţiuni politice ireconciliabile au lepădat masca duşmăniei şi au
cooperat de minune în cazuri care ţineau de protecţia membrilor clasei
conducătoare. Daţi-mi un singur exemplu în care duşmanii de moarte n-au
îngropat securea războiului de dragul unui compromis lucrativ.
Ne umplem de oroare şi dispreţ numai la gîndul că există moguli de presă care-şi asmut slugile în beregata inamicului politic fără nici o ezitare. Ar fi, în eroarea lor de percepţie, nişte oameni bravi, dacă ar merge măcar pînă la capăt. Dacă ar fi făcut-o, aţi fi aflat a doua zi, din propriile lor publicaţii, cum au fost umflaţi de mascaţi şi duşi la dubă pentru una dintre crimele financiare ale căror dosare se află de ani de zile în sertarele cu cifru ale procurorilor.
Şi atunci, te întreb, cititor pasional şi degrabă lansator
de strigăte de luptă: considerîndu-te partizanul unei tabere distincte, jocul
cui crezi că îl faci? Urîndu-l pe seamănul tău care, ca şi tine, rătăceşte prin
noroiul declaraţiilor mincinoase şi al simpatiilor subiective, puterea cui o
întăreşti? Acuzaţiile tale la adresa comentatorilor cu care nu eşti de acord
mirajul cărei realităţi îl perpetuează? Spre viitorul cărei Românii te
îndrepţi, aşa de convins şi fără nici o responsabilitate?
Datoria intelectualului, mai ales într-o epocă în care
minciuna, dezinformarea şi co-rupţia au ajuns la rang de competiţie, este de a
arăta orbului lumina feţei adevărului în noapte. Nu adevărul fiecăruia,
fragmentat şi forjat pe stipendii generoase şi funcţii de prestigiu ori timorat
de dosarele unui trecut lipsit de glorie, ci adevărul etern al României
tuturor.
Ţara care putea fi un paradis şi a ajuns un infern. O ţară care ni i-a dat pe Mihail Kogălniceanu şi pe Emil Cioran, pe Petre Carp şi pe Nicolae Iorga. Comuniştii au distrus cu bună ştiinţă istoria patriei, demolîndu-i vestigiile şi asasinîndu-i exponenţii, pentru a pregăti vremea cînd românilor li se vor părea vîrfuri ale strălucirii morale, ale probităţii şi înţelepciunii indivizi precum Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Petre Roman, Adrian Năstase şi Mircea Geoană. Pentru asta au luptat ei.
Dar noi?
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters