OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vanghelie şi Hrebenciuc şi-au dorit un serviciu secret, spune ostracizatul lor coleg social-democrat, Miron Mitrea. Normal, cine nu şi-ar dori? Direcţia generală de informaţii şi protecţie internă – DGIPI – era singura jucărie de pe piaţa serviciilor la care PSD ar fi avut acces. A fost, însă, precum o jucărie chinezească cumpărată dintr-o piaţă de cartier – ieftină, dar toxică şi, în consecinţă, periculoasă. Rezultatul – un ministru de Interne debarcat, altul plecat val-vîrtej spre senioria Teleorman şi un al treilea – aparent singurul inocent – pe cale să fie îngropat sub gunoiul de la Interne. Povestea fostului şef de la DGIPI, Cornel Şerban – furnizor generos de informaţii întotdeauna utile şi traficant de influenţă –, este povestea instituţiei. Ascensiunea sa la conducerea direcţiei informative din Ministerul de Interne nu a fost rodul hazardului. Ea a fost facilitată de Gabriel Oprea, cel suspectat de PSD că lucrează manevrat de preşedinte. În scurtul mandat al lui Oprea, Şerban devine adjunct. Petarda ajunge în mîna lui Dan Nica şi explodează. PSD, copilul sărac şi flămînd al coaliţiei, s-a ars. DNA lucra de mult la cazul „Băneasa, Popoviciu, Şerban“. După izbucnirea scandalului la „Doi şi-un sfert“, DNA spune că a tăcut pentru a nu periclita ancheta. A tăcut public, dar cineva tot trebuia să fi fost informat despre maşinaţiunile lui Şerban. Era nevoie, însă, de o explozie controlată.

 

„Doi şi-un sfert“ e o instituţie nereformată, îmbîcsită, care trebuie curăţată, nu desfiinţată. „E nevoie ca personalul din Ministerul de Interne să fie supravegheat, nu să facă jocuri politice şi trafic de influenţă“ – sintetizează situaţia Traian Băsescu. Prin contrast, SRI este prezentat, la bilanţul pe 2008, drept o instituţie reformată, modernizată, care nu a comis în ultimii trei ani nici o eroare. E loc, aici, de o ipoteză care s-ar traduce prin chemarea „Lăsaţi serviciile să vină la mine!“, lansată dinspre Cotroceni. PSD a ţinut morţiş, a făcut chiar sacrificii ca să-şi adjudece măcar un serviciu, iar consecinţa se vede. Variante posibile: discreditarea PSD la pachet cu scoaterea DGIPI de sub controlul acestuia, ca o condiţie obligatorie reformării serviciului; a doua ar consta, însă, într-o amplă operaţiune de concesionare a terenului informativ pe care s-a clădit fosta „Doi şi-un sfert“. În acest ultim scenariu, demantelarea pare un succes, ar urma reconstrucţia. E an electoral şi orice detaliu trebuie pus la punct, iar riscurile eliminate.

 

Unele costuri de imagine sînt, totuşi, inevitabile, iar acestea pot fi amplificate de erori în gestiune. Prima – mai puţin gravă – e legată de deziluzia sinceră pe care i-a provocat-o preşedintelui încercarea fostului şef de la DGIPI de a-i asocia numele cu acela al personajului central din povestea imobiliară de la Băneasa, Puiu Popoviciu. „Te aştepţi la minciună la un Vadim, la un ziarist chiar, dar la un ofiţer superior a fost o extraordinară dezamăgire. Un ofiţer superior care încearcă să facă trafic de influenţă uzînd de numele preşedintelui României. Pentru mine, asta este dezamăgirea uriaşă, şi nu minciuna. Cu minciuna m-am obişnuit, dar dezamăgirea este că un ofiţer superior s-a pretat la aşa ceva. Concluzia este: o profundă dezamăgire, am crezut întotdeauna în corectitudinea militarilor“ – a spus preşedintele. Cu alte cuvinte, un civil amărît, predispus la nimicnicie şi minciună, nu ar avea ce să caute pe înălţimile Onoarei, accesibile doar militarilor de carieră. Omul Băsescu este, din acest punct de vedere, irecuperabil.

 

Vin, apoi, greşelile care contează sau ar trebui să conteze pentru că sînt ale preşedintelui Băsescu. După ce Preşedinţia a negat pe toate canalele orice legătură de afaceri între familia Băsescu şi Popoviciu, şeful statului spune că blamarea „investiţiei de miliarde“ a magnatului ar fi o eroare şi că singura problemă care reclamă clarificări ţine de legalitatea achiziţiei terenurilor din nordul Bucureştiului. Într-o reacţie pentru Cotidianul, fosta şefă a Consiliului Superior al Magistraturii, judecătoarea Lidia Bărbulescu, crede că, deşi nu poate fi considerată ingerinţă în actul de justiţie, o astfel de afirmaţie poate influenţa decizia instanţei, sugerîndu-i judecătorului de caz că Popoviciu nu ar fi chiar atît de vinovat. Dar mai e ceva. Cînd, în 2005, Dinu Patriciu a fost încarcerat timp de o zi, nimeni nu a sesizat, din partea şefului statului, vreo umbră de compasiune sau o tentativă, fie ea stîngace, de apărare a spiritului antreprenorial întrupat de acesta. Preşedintele ştie prea bine că nu proiectul imobiliar „de miliarde“ este cercetat de DNA şi blamat de public, ci o posibilă afacere oneroasă, construită, ca atîtea altele după 1989, prin fraudarea statului.

 

Numai că Traian Băsescu pare blocat în propria paradigmă: mogulii buni, cei care îi stau politic şi financiar alături, şi mogulii răi, ai altora. Modelul poate fi extins. Astfel, există servicii secrete onorabile, cele controlate de la Cotroceni, şi servicii detestabile, nu pentru că n-ar fi aşa, ci pentru că îi au la comandă pe adversari. Discuţia este inutilă, cronofragă şi nu interesează pe nimeni – riscăm să fim avertizaţi. Criza nu mai are răbdare, iar statul – aşa cum e el, un mutant rezultat din altoirea serviciilor secrete, legatare ale Securităţii, pe trunchiul politic şi economic al noii ere – nu are a-şi pune cenuşă în cap într-un moment în care e chemat să lupte cu recesiunea. Victoria celor care au conceput capitalismul românesc asemenea unui terariu ar fi, însă, echivalentă cu îngenuncherea statului de drept.