OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai mult, atît în deja amintitul Maestro, cît și în recentul Dracul și mumia (apărut la o editură – Adevărul – cu tentă apăsat comercială), romancierul a greșit adeseori dozajele, turnînd prea mult document și senzațional acolo unde nu era cazul sau apăsînd nejustificat pedala stridențelor șocante, dintr-o irepresibilă dorință de a spune cît mai mult și mai intens despre toate cele; spectacolul istoriei mari și cel de culise al vieții private sînt malaxate astfel într-un discurs aluvionar, torențial, care riscă să te piardă pe drum. În plus, locvacitatea precipitată, acaparatoare, proprie moderatorului din platou, se transmite și prozei acestuia, cu avantajele și dezavantajele aferente. Mai există însă și un alt defect de reglaj, care explică multe: optzecistul Stelian Tănase nu are, de fapt, datele unui prozator „comercial“, „de succes“, ci ale unuia experimental, sofisticat (de aici, o anume schizoidie, imediat reperabilă, între popularitatea comentatorului TV și impopularitatea romancierului). Iar încercările sale de a echilibra nivelul „cult“ al compoziției și scriiturii printr-unul „senzațional“ nu au fost, cel puțin pînă acum, convingător calibrate.

Un roman de atmosferă

Cel puțin pînă acum, întrucît, cu cea mai nouă apariție editorială a sa – Moartea unui dansator de tango, de la Editura Trei –, el pare să fi tras cartea cîștigătoare. Nu spun că acest „roman-dosar“, îmbibat pînă-n ultima fibră de aromele secrete și de senzațiile tari ale Bucureștiului precomunist, ar fi superior polifonicelor și laborioaselor Luxul melancoliei, Corpuri de iluminat sau Playback. Spun doar că el îi exprimă cel mai eficient fantasmele și obsesiile, realizînd, totodată, reglajul optim între identitățile multiple – „centrale“ sau „periferice“ – ale versatilului său autor. Identitatea volumului în speță este indicată inclusiv de ambalaj: copertă alb-negru, ca în filmele de epocă (o referință obsedantă e Casablanca, dar la fel de bine pot fi invocate producții ale cinematografiei comuniste autohtone), texte promoționale de bestseller pe coperta a patra, plus o dedicație „personală“ cu ancraj genealogic („Părinților mei. S-au cunoscut într-un salon de dans.“).

Istoria îmbibă, în acest roman, ficțiunea ca un burete. E de altfel o tendință mai generală, despre care am mai vorbit și care se regăsește, cu particularitățile aferente, în multe dintre producțiile din ultimii ani ale prozatorilor generației ’80 (Medgidia, orașul de apoi a lui Cristian Teodorescu îmi vine prima în minte). Este mai mult decît evident că realizatorul seriei de emisiuni București-strict secret și al altora asemenea s-a documentat meticulos pentru scrierea sa, îmbibîndu-se de atmosfera epocii spre a prinde, pînă în detalii, cotidianul bucureștean al anilor ’40: de la (cu aproximație) dictatura legionară pînă la deplina instaurare a comunismului. Romancierul procedează, pînă la un punct, ca un cronicar „muntean“ de moravuri și ca un documentarist îndrăgostit de obiectul reconstituirii sale. Nu întîmplător, cartea se subintitulează, discret, „un dosar“: un dosar de Securitate, desigur, căci multe dintre capitole sînt livrate drept niște rapoarte informative, cu „sursele“ indicate între paranteze, mixate cu extrase din presa vremii „găsite în pod“ și, ici-colo, cu „transcrieri“ de dialoguri de pe bandă…

 

Totuși, în ciuda abundenței năucitoare de informații istorice și de colportaje anecdotice picante, cu bogate infuzii exotice de tot felul, nu autenticitatea documentară primează, nici verosimilitatea (deseori abolită), ci l’air du temps, ceea ce face din Moartea unui dansator de tango un roman de atmosferă, nu un roman istoric, parabolic sau eseistic. Atît eroul central, simpaticul Gogu Vrabete – dansator de tango și fante de mahala prin vocație –, cît și restul galeriei de la localul Avanpost, devenit Picadilly, aristocraticul Mișu Banu, gemenele rusoaice Katia și Larisa Olșevski, ziaristul evreu Marcel Nazarie, escrocul Prafu Jumară, aventurierul internațional Jean Glonț, zis Cairo, generalul în dizgrație Rudolf Buză și sacrificatul general sovietic Bubnov, maestrul argentinian de dans Pedro Rocha Y Ruiz, personaje istorice „reale“ (Teohari Georgescu, Chivu Stoica) sau fictive, aventurieri și prostituate cu nume fistichii năvălesc torențial în pagină, trăgîndu-și după ele micile istorii proiectate, spectacular, pe pînza Istoriei celei mari. Nimic nu lipsește din tabloul social și politic al perioadei – evocate vioi, reportericește, cu o jovialitate robustă –, dar, deși episoadele de senzație abundă, centrul de greutate al romanului cade mereu în cu totul altă parte. Stelian Tănase are curajul – și inspirația – de a introduce în prim-plan o intrigă „melodramatică“ de amor, jucînd abil pe muchia fină dintre hiperrealism și reverie spre a pune în scenă o fantasmă artistică în care socialul se resoarbe, pur și simplu.

 Impresia de enciclopedie retro

Moartea unui dansator de tango este o carte-recviem dedicată ultimelor străluciri ale Bucureștiului din anii ’40, ce-și consumă voluptățile în pragul Apocalipsei sovietizării – e, în fond, aproape un mare poem în proză, de citit și savurat ca atare. Chiar dacă se întîmplă aici enorm de multe lucruri, absolut inenarabile, intriga amoroasă, presărată din belșug cu secvențe tari și crime pasionale (atît la mahala, cît și în mediile înalte, există încă un cod medieval al onoarei…), rămîne mai mult un pretext: impresia de butaforie (nu neapărat postmodernă), ba chiar de enciclopedie retro este cu adevărat dominantă. Are prea puțină importanță faptul că naratorii capitolelor (informatorii) sînt necreditabili: vocile lor sună cam la fel, dar asta nu deranjează.

 

Narațiunea pare dată, apoi, pe derulare rapidă: pur și simplu, este foarte greu să ții pasul cu avalanșa de personaje și întîmplări desfășurate în cele mai diverse ambianțe, care vin spre București din toate părțile globului și sînt date mai departe într-un carusel caleidoscopic infernal. Nu lipsește, practic, nimic din tabloul (romanțat) al Istoriei la al cărei „cazinou“ se joacă viețile protagoniștilor, pînă la evadarea pseudoratată din final, soldată cu împușcarea lui Gogu. Prozatorul își împinge nonșalant cititorii în piscina trecutului și-i lasă acolo să înoate cum or ști. Din fericire, sufocarea epicului prin hiperabundența anecdotică nu constituie un impediment, subsumată fiind farmecului reconstitutiv. Scriitura jurnalistică, albă, alertă și sincopată, brutală, dar cu nervuri lirice indică, la rîndul ei, precipitarea unui timp agitat, care „nu mai are răbdare“, un timp în care voluptatea rafinată a tangoului lasă tot mai mult locul, pe ritmurile istoriei în mers, jazzului de estradă și marșurilor revoluționare, iar discursul ce unifică totul aparține unui agorafil melancolic aflat „în căutarea timpului pierdut“. Tangoul reprezintă, fără doar și poate, o emblemă caracteristică a acelui „timp“ scufundat, iar imaginea de artist seducător a lui Gogu ține de o mitologie lirică aferentă – un adevărat icon vintage…

O carte care se degustă

Ne întîlnim în acest „dans pe un vulcan“ cu lumea periferiilor lui Eugen Barbu din Groapa, mixată cu cea „fitzgeraldiană“ a high-life-ului bucureștean  din Frunzele nu mai sunt aceleași de Mihail Villara, din Delirul lui Marin Preda, din șarmantele memorii ale lui Gh. Jurgea-Negrilești, prelungite în unele romane „de epocă“ ale lui Constantin Țoiu, din bric-à-bracul crepuscular al Sălii de așteptare a lui Bedros Horasangian și, nu în ultimul rînd, din unele scene ale Orbitorului cărtărescian (Aripa stîngă).

 

Bucureștiul „dansatorului de tangou“ Gogu Vrabete e Bucureștiul lui Jean Moscopol, Sergiu Malagamba și Constantin Tănase: un cocktail amețitor de scene integrate într-o fantasmă nostalgică plină de concretețe. Elogiu al Capitalei interbelice la crepuscul, romanul se constituie, în cele din urmă, drept un imn epicureic al bucuriei de a trăi viața cu frenezie, pînă la capăt: „Nu-ți imagina un oraș cenușiu, posomorît și înfricoșat. Ne distram de minune. Spectrul morții dădea vioiciune și îmbujora obrajii. Viața de noapte era extrem de vie. Se dansa conga și foxtrot, de bani nu ducea nimeni lipsă. Localurile ocupate nonstop. Teatrele dădeau spectacole cu sălile pline. În magazine se înghesuia lumea. Mirosul de cafea te îmbăta, stofele fine excitau buricele degetelor. Se făceau afaceri mari, se dădeau lovituri babane. Îmbogățiții de război, febrili, lacomi, și-au făcut apariția ca un grup de ciori la hoit. Piața neagră, gangsterii, bandele, corupția, depravarea – nu lipsea nimic din peisajul obișnuit al ocupațiilor străine. Excitant să știi că mîine te nimerește un glonț rătăcit. Că îți intră noaptea în casă niște soldați să-ți reguleze nevasta și să-ți golească șifonierul. Ce te faci? O dai pe veselie. Prețuiești clipa. Știi că ți se confiscă banii din bancă, porcul din curte, prăvălia unde vinzi nimicuri, casa cu marchiză din Obor“. Prostituatele, dansatorii, escrocii, turnătorii „iau fața“, de fiecare dată, agenților istoriei politice mari sau le împrumută, pervers, măștile, într-un univers al deghizamentelor în care nimeni nu e ce pare a fi.

 

În schimb, instinctele și voluptățile capătă proporții fabuloase, dînd pe față adevărata „natură umană“ a protagoniștilor. Limbajul însuși este deopotrivă avid atît de brutalități argotice de mahala și de colecționarea „antichităților“ cu parfum specific. Ambele ingrediente recompun identitatea vulgar-rafinată a unei „aristocrații de periferie“, în care boierul consumat (Mișu Banu) și produsul de elită al mahalalei (Gogu Vrabete) sunt complementari, ca și amantele lor de lux (gemenele Olșevski). Deși trepidant narată, Moartea unui dansator de tango e o carte care se savurează lent, care se  degustă. E un extract estetic de timp în care apetitul istorico-reconstitutiv are drept ultimă țintă contemplarea, nostalgia, reveria – „luxul melancoliei“. Dar iată o scenă definitorie, doldora de farmecul și de autenticitatea paradoxală a simulacrelor: „El o ținea cu brațul, brusc se opreau o clipă. În acea tăcere li se auzeau inimile. Stop cadru, poză. Rămîneau nemișcați – bandonedonul scîncea. Abia atunci fotografia lor prindea viață… O strîngea la piept, el continua s-o privească pe sub borul pălăriei… Îi învăluia o lumină gălbuie prin care pluteau fire de praf fosforescente“.

 

Moartea unui dansator de tango este cea mai frumoasă carte a lui Stelian Tănase și o posibilă carte de vizită a prozei sale. Una, eminamente, vintage.

Stelian TĂNASE
Moartea unui dansator de tango. Un dosar