OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intrebare: Stii cum se numeste, mai nou, xeroxul?
Raspuns: Beuran.
(o anecdota contemporana)

Intr-o proza intitulata Insula din volumul Caravana cinematografica al lui Ioan Grosan, exista un fragment care transcrie convorbirile – in cheie ludica – ale celor doua personaje, convorbiri in care toate replicile, banale in esenta lor (sau in lipsa lor de esenta), sint citate din clasici:
„«Arati obosita astazi» (Dreiser) – ziceam eu. «Ma doare capul» (Cezar Petrescu) – raspundeai tu. «Hai sa plecam de aici!» (Cehov). «Nu!» (Ionescu). «Atunci pofteste de-mbuca ceva» (Sadoveanu). «Nu vreau!» („Moartea lui Ivan Ilici“). Faceam apoi o pauza ca sa-mi adun gindurile. «Am vazut azi-dimineata in dreptul peninsulei un animal ciudat» (Mihai Tican Rumano). «Ce vorbesti?!» (Caragiale). «Asa ca ar fi mai bine s-o-ntindem mai incolo» (Faulkner). «N-ar fi mai bine sa ne aparam aici?» (Jules Verne). «Cum?» (Camus). «Sa punem mina pe o lopata» (A. Toma). «Nu este o solutie» (Eusebiu Camilar). «Au!» (Joyce). «Ce s-a intimplat?» (Huxley). «Te doare ceva?» (Ionel Teodoreanu). «Pastele ma-sii, daca ai stii!» (Gib. Mihaescu). «Da, ingerul meu, inteleg…» (Bolintineanu). «Nu-ntelegi nimic. Si de ce ma privesti asa?» (Agatha Christie). «Te iubesc» (Ion Grecea). «Cruta-ma, te rog…» (Dostoievski). «Nu mai vrei sa fim impreuna?» (Cella Serghi). «N-am zis ca nu vreau, am zis ca nu pot» (Pascal). «Atunci, du-te la dracu’!» (Brecht). «Porcule!» (Céline). «Salutare!» (Breban). «Buna seara» (Buzzati).“

Citite prapastios, aceste dialoguri ne-ar putea determina sa ajungem la concluzia ca intreaga noastra existenta verbala (daca nu chiar existenta in totalitatea ei) este un imens plagiat si nu un intertext nesfirsit. Si daca, fatalmente, existenta este un plagiat, atunci toti amatorii de omologari specioase vor dormi linistiti: orice plagiat este legitim si din aceasta dilema nu puteti iesi…
Doamna Florina Rogalski (ca si domnul Mircea Beuran) pare sa intre in aceasta specie a amatorilor de omologari inselatoare, sofiste. Domnia sa pune semnul egalitatii intre informatiile factuale („informatiile clasate“, le numeste dumneaei) si preluarea – cu extrem de putine modificari – a zeci de pagini dintr-un alt volum (in cazul de fata din Limba romana. Origini si dezvoltare de Maria Cvasnii Catanescu, Editura Humanitas, 1996). In editia a doua a manualului de limba si literatura romana de clasa a XII-a, aparut la Editura Corint, situatia nu se modifica substantial. De fapt, prin explicatiile date, dna Rogalski pare sa confirme o vorba celebra: diavolul se ascunde in detalii.

Intr-adevar, nu poti evita niste informatii de tipul „Limba romana este o limba de origine latina“ sau „Scrisoarea lui Neacsu din Cimpulung este cel mai vechi document scris, pastrat si cunoscut pina azi, datat, probabil, 1521“ sau „Romanul Morometii este scris de Marin Preda“ sau „Iambul este unitatea metrica in care prima silaba este neaccentuata, iar a doua este accentuata“ (sau „Unde nu e moral, acolo e coruptie si o sotietate fara printipuri va sa zica ca nu le are“) etc. etc., numai de teama de a nu fi acuzat de plagiat. A fi „original“ intr-o asemenea circumstanta inseamna a cadea deliberat in eroare. Dar de aici pina la teleportarea dintr-o carte in alta a unui intreg capitol in care se descrie dinamica unui fenomen, teleportare in cazul careia arareori se schimba cite ceva (inversiuni, substituiri sinonimice, modificari de forme flexionare s.a.) este o cale lunga. A echivala aceste situatii inseamna a proceda ca intr-un foarte uzat cliseu din filmele americane si a avea acelasi succes persuasiv: sotul/sotia, implicat/a intr-o situatie de adulter, prins/a in flagrant delict, ii striga incornoratei/lui: „Iubito/Iubitule, nu e ceea ce crezi“. Sau a spune ca personajul feminin din Patul conjugal al lui Mircea Daneliuc: „Toti am fost securisti“. Sau ca intr-o emisiune TV despre implanturile cu silicon, care se desfasoara chiar in timp ce scriu acest articol: o doamna, incercind sa justifice procedeul cu pricina, reaminteste o alta propozitie celebra: „Ce e frumos si lui Dumnezeu ii place!“, mesajul subliminal fiind ca si lui Dumnezeu ii plac silicoanele…

Unul dintre colaboratorii dnei Rogalski, intr-un gest ambiguu-cavaleresc de desolidarizare/solidarizare, intr-un articol publicat anul trecut in Adevarul literar si artistic, incercind sa puna o surdina greselii acesteia (ah, cit de mult il inteleg!), vorbea de o anumita inocenta a inculpatei. Cred si eu ca se poate vorbi de o inocenta a dnei Rogalski, numai ca ea, inocenta, – ca si viata – e in alta parte: in a-i crede pe ceilalti mai prosti decit sint.
Si apropo de colaboratori (coautor, coordonator, redactor, editor), eu, personal, nu i-as exonera intru totul (ceea ce s-a intimplat si la intilnirile Romaniei literare, consacrate plagiatului). Daca la prima editie a manualului ei mai purtau nimbul, cit se poate de crestin, al increderii in aproape, la cea de-a doua editie, acest nimb incepe sa se volatilizeze: ei au continuat sa contrasemneze manualul, cu seninatate, fara sa verifice daca acele zeci de pagini au fost rescrise in intregime. Cit priveste retorica celor „cinci fraze incriminate“ din pledoaria dnei Cornelia Girmacea, devenita „sase-sapte fraze“ in discursul autolegitimant al dnei Rogalski, va las dumneavoastra libertatea de a comenta… Si inca o chestiune: un manual este, totusi, o unitate si nu o antologie de texte exegetice sau de demersuri didactice (imi cer scuze pentru aceasta sintagma cu sonoritati lemnoase).

Intimplarea face sa colaborez la realizarea unui dictionar enciclopedic de termeni literari. In discutiile noastre chiar ne puneam probleme de tipul: ce procent de originalitate (chiar la nivelul expresiei) poti avea in definirea unor termeni tehnici succinti precum „polisindeton“, „cezura“, „chiasm“ s.a.? Nu la fel se pune problema in cazul unor termeni vasti, plurisemantici, elastici, dinamici precum „text“ sau „autenticitate“, unde originalitatea – atit la nivelul ideii, cit si la nivelul expresiei – are un spatiu mult mai larg si mai liber de manifestare. Am adus in discutie aceste exemple pentru ca intr-adevar exista o problema (s-a pus si la intilnirile Romaniei literare): de unde incepe si unde se sfirseste plagiatul (intre noi fie vorba, cred ca de sfirsit nu se sfirseste nicaieri). Dar nici aceste „aspecte“ nu deculpabilizeaza plagiatul sans frontières morales.

In ceea ce priveste originalitatea intr-un manual de limba si literatura romana, fireste, ea nu se pune in termenii originalitatii dintr-o opera de creatie. In sensul ca un manual nu-si poate permite riscul unor rasturnari spectaculoase, „revolutionare“, ale canoanelor critice, profesioniste. In cazul lui Eminescu, de pilda, nu poti sa iei in raspar marile sisteme interpretative: T. Maiorescu, G. Calinescu, T. Vianu, I. Negoitescu, Ioana Em. Petrescu s.a. Evident, ai libertatea s-o faci, dar asta ar insemna sa-i expui pe beneficiari (pe elevi) unui risc: sa intre in conflict (tratat, deseori, drept „impertinenta“) cu evaluatorii, de cele mai multe ori obedienti, de la examene. In treacat fie spus, in cazul amintit (Eminescu), rasturnari spectaculoase – in mai multe editoriale din Romania literara, N. Manolescu arata acest lucru – nu s-au produs, din pacate, nici la nivelul exegezelor. „De la I. Negoitescu incoace, batem cam aceleasi carari. Ceea ce este cu adevarat ingrijorator“ – scria autorul citat intr-unul din aceste editoriale (Romania literara, Nr. 42 /1998).
Din nou, acest fapt nu justifica preluarea frauduloasa a surselor bibliografice. Si, slava Domnului!, exista suficiente modalitati de anulare a unei astfel de fraude: citatul (ghilimelele), parafraza si indicarea sursei (in cazul in care se preia doar ideea), trimiteri de tipul: v. (vezi…), apud (la, dupa), cf. (confer, compara) etc. etc. Limpede ca buna ziua! Si chiar truistic, precum „o sotietate care nu merge inainte sta pe loc“.

Un manual trebuie sa fie original, mai ales, la nivelul viziunii didactice, al sistemului de provocari analitice, reflexive, interpretative. La nivelul selectiei textelor si al articularii componentelor. Despre asta am mai scris deja pina m-am plictisit! O prietena imi spunea ca o profesoara, din pacate tinara, ii reprosa, foarte iritata, despre fiul ei: „Copilul dvs., doamna, nu se teme!“. Ma obsedeaza din ce in ce mai mult aceasta propozitie: cind un profesor de 25 de ani (care a urmat si cursuri de formare la British Council) converteste teama in principiu didactic, nu mai exista decit o solutie: emigrarea.
Ei bine, un manual de literatura este original in masura in care ii determina pe elevi sa nu se teama, in masura in care ii invata sa fie liberi. Imi iau si eu libertatea de a spune ca cele trei manuale publicate la Editura Corint ofera o viziune muzeala asupra literaturii si, didactic, o perspectiva de catedra. Mai pe sleau: comentarii masive si o foarte redusa marja de interactivitate. In fapt, niste tentative de subminare a reformei… din interior. Efectul lor, insa, a fost comparabil cu cel al partidelor politice populiste (exista si un populism didactic!): au avut un succes de piata fulminant.

Cindva am publicat un articol in Dilema (suplimentul Vineri) despre dubla constiinta pe care este silit sa o practice profesorul. Autorul de manual este si el prins intre mai multe cimpuri de presiune: in primul rind, presiunea propriilor principii; in al doilea rind, presiunea pietei (de multe ori aceste cimpuri sint antagonice; degeaba principiile sint onorabile, daca manualul nu se vinde); in fine, presiunea editorului, care in cel mai fericit caz combina politicile educationale cu politicile financiare (de cele mai multe ori primeaza ultimele). Disputat de aceste cimpuri, autorul de manual are nevoie de o intensa vointa pentru a-si pastra unitatea fiintei – „axul fiintial“, cum imi spunea o eleva de la Colegiul PRO –, pentru a face ca identitatea sa sa nu se transforme in tandari…
Si apropo de politici financiare (corelative dreptului de proprietate intelectuala): nu stiu de ce, dar am vaga impresie ca, in cazul analizat, bonificarea financiara a originalului nu reprezinta nici 1% din bonificarea financiara a copiei.

De fapt, poate ca ar fi fost mai bine sa incep cu inceputul. Si sa spun: „amorul“ meu pentru/cu dna Rogalski se pierde in noaptea timpurilor… In anul 1999, cind a inceput scandalul manualelor alternative, dna Florina Rogalski a fost un virf de atac in campania indreptata impotriva acestor manuale, ca si a noilor programe de limba si literatura romana. In aceasta ipostaza, dumneaei i s-a acordat un substantial credit institutional si, mai ales, mediatic: domnia sa a fost invitata la o masa rotunda gazduita de ziarul Adevarul, pe tema: Mai au loc marii scriitori romani in manualul de romana?; domnia sa a fost invitata la TV; domnia sa a fost invitata la Radio; domnia sa a fost invitata sa-si expuna opiniile la Forumul Civic National Roman (i-am dedicat atunci o pagina in Romania literara); domnia sa a facut parte dintr-un grup de presiune cu care grupul nostru de lucru a purtat interminabile negocieri, in urma carora programele au fost supraincarcate; in toti acesti ani, cind siglele enumerate in titlul articolului s-au succedat ca margelele pe ata, dna Rogalski a fost membru in Comisia Nationala de limba si literatura romana etc.; domnia sa a fost invitata sa joace intr-un film (just kidding) etc. etc. Ulterior, domnia sa si-a publicat propriile manuale. Ironia sortii, anumite „minuni“ savirsite de dna Ecaterina Andronescu ne-au adus uneori de aceeasi parte a baricadei: de pilda, in chestiunea limitarii numarului de manuale sau in chestiunea testului-grila la proba de literatura a examenului de bacalaureat.
Credeti cumva ca in urma acuzatiilor de plagiat de anul trecut s-a produs vreo fisura in acest postament onorabil? Ei, as! In toamna acestui an, la Consfatuirile profesorilor de romana din Bucuresti, dna Rogalski era invitata la prezidiu sa tina lectii de etica profesionala. Mai nou, domnia sa face parte, in calitate de expert, din noul grup de lucru selectat de MECT, in care militeaza strasnic pentru intoarcerea la vechile programe…

Exista in romanul Mizerabilii de Victor Hugo o scena memorabila, care ii placea foarte mult lui Marin Preda: Jean Valjean, intors de la ocna, este gazduit si tratat regeste de catre episcopul Bienvenu (fostul domn Myriel). In timpul noptii, dupa un moment de incordare morala, Jean Valjean ii fura tacimurile de argint si dispare… Este prins de jandarmi si adus la casa episcopului. Intrebat daca el este cel pagubit, acesta nu recunoaste, ba, mai mult, ii intinde fostului ocnas si cele doua sfesnice de argint, spre stupoarea tuturor. Este, insa, momentul care va declansa transfigurarea lui Jean Valjean.
Recompensarile dnei Rogalski n-au fost urmate, din pacate, de nici o transfigurare. Las’ ca nici MECT n-are nimic din monseniorul Bienvenu. Nici el nu se teme. De data asta, de alta Instanta…

P.S. Ceea ce este mai trist e ca despre aceste chestiuni se sopteste, mai ales, pe la colturi. Putini sint cei care au avut curajul sa spuna lucrurilor pe nume. Carmen Musat este una dintre putinele exceptii. In contrapartida, dna Rogalski vorbeste de pe pozitii de forta. De unde ii vine aceasta forta dnei Rogalski?