OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nascut la Lugoj, in 1953, Victor Neumann a ramas un fidel cetatean al Banatului, astazi fiind profesor la Universitatea de Vest din Timisoara, unde preda Istorie Moderna Europeana si Istoria Gindirii Politice. Activitatea sa academica impresionanta l-a condus mereu catre specializari si teme inrudite intre ele, precum: Cultura romana in contextul european, Majoritate si minoritate in spatiul Romaniei contemporane, Interculturalitate si multiculturalism, Istoria evreilor din Europa Centrala si de Est.
Format intr-o lume atit de diversificata, de ofertanta din punct de vedere identitar, cum este cea a Banatului, Victor Neumann s-a preocupat in mod special de problemele legate de multiculturalism, de felul in care se construiesc indivizii si culturile in spatii in care diferentele etnice sint importante. De la omul din Banat – cunoscator al mai multor limbi si culturi, format in spiritul nu al tolerantei, ci al convietuirii armonioase si firesti – si pina la Homo Europaeus, drumul nu e unul foarte lung. De aceea probabil cartea lui Victor Neumann, Tentatia lui Homo Europaeus. Geneza spiritului modern in Europa centrala si de sud-est, a fost atit de bine primita de catre lumea culturala romaneasca, fiind premiata in 1993, cu Premiul „A. D. Xenopol“ .


„Apartin deopotriva Banatului, Transilvaniei si Romaniei“

V-ati nascut la Lugoj. Va considerati norocos pentru ca apartineti lumii Banatului ?

Mi-ar placea sa cred ca Banatul a reprezentat pentru citeva secole un mod firesc de convietuire a unui numar impresionant de comunitati culturale si confesionale. In perioada copilariei mele el s-a apropiat de ideea unui melting pot. De aceea e si foarte dificil – daca nu chiar fals – sa definesti identitatea banateanului generatiei mele doar sau mai ales prin asa-numitul „grup etnic“. Eu cred ca e cam fantezist acest concept de etnic, mai ales daca ma raportez la ceea ce au brodat in jurul lui majoritatea culturilor central-sud-est europene. E o fantezie chiar si acolo unde nu exista invocatele diversitati lingvistice. Identitatea izvoraste si din alte repere, din profesie, politica, sex, filozofie si curente ideologice. Daca acceptam sensul mai larg al termenului de cultura vom intelege cit de relativa este identitatea privita dintr-un singur punct. Inclusiv aceea a Banatului invocat.
Pot sa spun ca sint norocos ca apartin regiunii in discutie in masura in care in Banat semenii mei nu au fost obisnuiti sa speculeze in jurul numelui si al limbilor folosite de una sau alta dintre familii. Congenerii mei nascuti aici – din pacate nu si toti cei ce au sosit in Banat in ultimele decenii – inteleg foarte bine acest mod de a privi lucrurile. Spre deosebire de alte zone ale tarii noastre, coabitarea banatenilor a mers mult mai departe decit intretinerea relatiilor pasnice intre familiile de diferite traditii si limbi.

In masura in care intilnesc in lumea ce ma inconjoara flexibilitatea, compromisul si un fel de a fi sugerind bogatia de culori a fostelor comunitati banatene (astazi slab reprezentate numeric si aproape invizibile ca expresie culturala), ma simt acasa. Dincolo de fericitele trasaturi ale geografiei insa, sansa mea a fost influentata enorm de coerenta familiei in care m-am nascut si unde am descoperit un proiect de viata, toleranta, in raport cu alteritatile, si o gindire liberala, in relatiile cu propriul copil. In rest, cred ca apartin deopotriva Banatului, Transilvaniei si Romaniei. Sint banatean, la fel cum sint un intelectual roman care a profitat – folosesc aici sensul pozitiv al termenului – de mediul divers al regiunii natale spre a se exprima original in practica istoriografica si in teoria istoriei. Tot astfel am invatat acel minim bun simt potrivit caruia reactiile umorale, injuriile, jocurile de cuvinte, etichetarile, metaforele nu suplinesc saracia de cunostinte. Nu vad nici o contradictie in a fi in acelasi timp banatean si roman, dupa cum nu-mi este teama ca imi pierd apartenentele mentionate atunci cind imi asum si identitatea de cetatean al Europei. Dincolo de societatea si familia in care m-am format, ceva din conceptul de Citoyen du Monde/Weltbürger/The Citizen of the World cosmopolit mi-a fost sadit prin lectura indelungata a luministilor. Probabil ca asa se explica de ce m-am familiarizat fara dificultati cu vechile biblioteci banato-transilvane, cu acelea ale Europei mediane si ale lumii flamande. Ma bucur ori de cite ori reusesc sa-mi asum un nou element din setul de valori specific civilizatiei continentului nostru (aici e vorba de ceva mai mult decit de norocul geografiei) fara sa ma tem ca imi voi pierde identitatea politico-statala sau pe aceea culturala.


Lugoj – un loc unde nimeni nu era „strain“

Ce a insemnat experienta „multiculturala“ in copilaria si in tineretea dumneavoastra?

Cred ca locul nasterii si al copilariei este unul care, intr-o oarecare masura, isi spune cuvintul in formarea personalitatii fiecarui om. M-am nascut la Lugoj, dar am copilarit in mai multe localitati ale zonei de vest a Romaniei: Arad, Teleagd, Ineu. Cu alte cuvinte, sint legat nu numai de Lugoj si Banat, ci, la fel de mult, de Partium (in vremea in care traiam pe acele meleaguri i se spunea Crisana) si de Transilvania propriu-zisa. La Lugoj am petrecut toate vacantele din clasa intii si pina in ultimul an de liceu, in vreme ce la Ineu am urmat cursurile scolii elementare si liceul. Sint absolvent al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, deci anii studentiei i-am petrecut in Transilvania. Mi-am insotit parintii in repetatele si dificilele lor transferari dintr-o localitate intr-alta in cautarea unui convenabil loc de munca. Tatal meu a fost nevoit sa-si schimbe de mai multe ori domiciliul in anii ’50, motivele banuite de el fiind originile sale burgheze, studiile urmate la Universitatea germana din Praga in anii interbelici, precum si proprietatile confiscate de regimurile fascist si comunist in timpul razboiului si dupa. Parintii mei s-au confruntat cu o mare insecuritate sociala si materiala in anii ’50-’70, efortul lor pentru supravietuire luind intorsaturi dramatice si scurtindu-le viata. Isi asumasera insa pe deplin responsabilitatea fata de aparitia mea pe lume. In pofida dificultatilor, au gasit resursele necesare sa-mi ofere o copilarie frumoasa. Multumita lor si bunicii din partea mamei, am avut ocazia sa petrec fiecare vacanta – iarna, primavara, vara – in Lugojul meu natal. Intrucitva, ma simteam un copil al Lugojului, dar, in acelasi timp, aveam si perspectiva aceluia ce venea din afara, ce traia si in alta parte. Crisana si Transilvania sint alte regiuni, cu graiuri si obiceiuri diferite comparativ cu acelea din Banat si cu alte prioritati in pedagogia sociala. Imi aduc aminte cum la Ineu de fiecare data cind eram intrebat care imi este numele, partenerul de dialog presupunea indata inrudirea mea cu familia baronului de la Arad, fostul proprietar al fabricii de textile si intemeietor al celebrei formatii de football, UTA. Acest gen de intrebari si, indeosebi, de asocieri speculative nu era intilnit in Banat la nici un om simplu.

Lugojul a insemnat, se pare, un punct de reper in formarea dumneavoastra, la care v-ati intors mereu.

La Lugoj, bunica avea un apartament intr-un imobil relativ bun, situat in vecinatatea casei Vidu, pe strada cu numele aceluiasi admirabil compozitor roman. Ulterior, s-a mutat in casa Maier, in plin Corso. In anii ’60-’70, Lugojul era inca foarte cochet, afisind o oarecare bunastare in majoritatea gospodariilor, lucruri de bun gust si aspiratii intelectuale specifice clasei de mijloc. Mostenirea culturala era una plurala, vizibila inca doua-trei decenii dupa razboi. In toate locurile publice ale Lugojului, pe strazi, in scoli si in gradinite, in pietele de alimente, in parcuri si pe plaja de pe malul Timisului, populatia vorbea mai multe limbi. Orasul – aidoma multor altora din Banat – traia prin cele patru culturi care i-au marcat indelungata sa experienta istorica: romana, germana, maghiara si sirba. Traia prin multimea confesiunilor sale: ortodoxa, catolica, reformata, mozaica. Impreuna cu mama, cu una dintre matusi si cu bunica, am frecventat mai multe dintre bisericile orasului. Unitilor (greco-catolicilor), regimul comunist le refuzase libera existenta, dar frumoasa biserica a cultului – pe care uneori o frecventam de sarbatori impreuna cu mama, bunica sau una dintre matusi – a continuat sa fie numita de toti lugojenii „a unitilor“.

La ce a servit o asemenea memorie colectiva? In 1990, prima biserica retrocedata greco-catolicilor a fost tocmai aceea de care va vorbesc. Ea strajuieste splendida piateta din fata vechii Prefecturi. Lugojul avusese una dintre cele mai reprezentative comunitati greco-catolice, pentru spiritualitatea Banatului si Transilvaniei, una care data de la mijlocul veacului al XVIII-lea. La fel de adevarat e ca orasul traia nu numai prin multimea culturilor si religiilor sale, ci si prin interferentele dintre ele sau, cum spunea Braudel, prin reciprocitatea serviciilor facute. Breslele de mesteri le vazusem la lucru peste tot si in orice anotimp: in ele lucrau oameni ce proveneau din toate comunitatile si care munceau in beneficiul intregii obsti lugojene. Se intimpla ca, uneori, profesiile sa nu fi fost la fel de indragite in toate culturile comunitare. Unele le erau mai la indemina romanilor, altele, maghiarilor, germanilor sau evreilor. Comunicarea era extraordinara, iar problema eventualelor incompetente lingvistice era repede depasita prin exemplul practic si prin ritualul muncii impreuna. In acelasi Lugoj, am fost fascinat de piata de alimente. O insoteam pe bunica, auzind-o vorbind cu producatorii-vinzatori in graiul romanesc al Banatului, in dialectul svabesc, in maghiara ce si-o insusise in anii monarhiei austro-ungare si intr-o aproximativa limba sirba la indemina (pe vremea aceea, ca si astazi) multor localnici. Frumoasele taranci comercializind propriile marfuri agricole erau imbracate in costumul lor popular specific din satele cimpiei banatene. „Cotrita“ (cosul) era plina ochi cu brinzeturi, smintina, unt sau cu legume si fructe. Competitia in vinzarea produselor cerea ca ele sa fie cit mai curate, alimentele sa raspindeasca miresme proaspete, iar ambalajul sa fie cel putin decent.

Si floraresele erau altfel pe vremea aceea?

Intre florarese, nu stiam care e tiganca si care nu este. Nobletea lor purta insemnele tuturor comunitatilor si a nici uneia in mod special. Aveam sa inteleg de-atunci ca in comertul cu flori – la fel ca in oricare altul – calitatea marfii, cererea, oferta si banii conteaza, nu si identitatea producatorului-vinzator. In piata, pe strada, in scoli, in asociatiile de meseriasi si in numeroasele baze sportive, nimeni nu purta eticheta „strain“, pentru ca nimeni nu era „strain“ traditiilor spirituale, culturilor si civilizatiei locului. Sint sigur ca cititorii vor intelege de ce insist sa le spun ca m-am simtit jignit ori de cite ori cineva avea curiozitati excesive in legatura cu propria-mi identitate. E vorba de aceia ce mizau pe raspunsuri clare privind etnia, neamul, rasa, religia. Din pacate, aveam sa constat in Romania tineretii mele si a anilor in care debutam in profesiunea de istoric (atit de marcata de orientarile totalitare) ca ideile inspirate de fascism au supravietuit sub bruma de marxism copiata de stalinisti. Flagelul nu facuse comilitoni in toate statele est-europene, cu atit mai putin ravagii ideologice similare proletcultismului romanesc. Cit despre burgurile din Banat ale anilor ’60-’70 ele nu pareau deloc dominate de limbaje discriminatoare. Cu exceptia anilor razboiului cind a fost populat de grupuscule legionare de orientare etnic-nationalista, Lugojul nu a avut mania identitara.

Fiecare meserias, agricultor, vinzator, cumparator cunostea prea multe despre celalalt, stia prea bine graiul celuilalt (exemplul bunicii l-am descoperit in multe medii sociale) spre a se lasa atras in mrejele propagandei neotribale. Respectul pentru alteritatile de tot felul, ca si convergentele, au reprezentat o realitate excelent cultivata de lugojenii si banatenii copilariei mele. E adevarat, acesta era un fel de a fi contrar curentului oficial. Parintii au fost tot lugojeni – unul provenea din asa-numita parte romaneasca a orasului, iar celalalt, din asa-zisa parte germana. Timisul despartea cele doua zone. Podurile pareau construite de o vesnicie… In timp – toate aceste experiente si informatii acumulate – mi-au structurat reflexele. Ceea ce a fost mai important a fost faptul ca ele au contribuit – nu in ultima instanta multumita studiilor istorice si, deci, dobindirii stiintei in prelucrarea datelor – formarii unei perspective proprii asupra identitatii culturale a Romaniei si a zonei central-sud-est europene de care apartin regiunile romanesti.


„Nu vad Romania prin lentila centru-provincie“

Asa s-a nascut probabil ideea lui Homo Europaeus.

Ideea convergentelor culturale, ca si aceea a lui Homo Europaeus, continutul cartilor mele scrise inainte de 1989, au izvorit din intelegerea si asumarea intelectuala a modelului amintit. Banatului si Lugojului le datorez clarviziunea asupra puntilor intre culturi, religii, traditii si civilizatii. Ar fi de dorit sa spun ca aici este in discutie mult mai mult decit problema unei regiuni in sine. Eu nu am prelucrat mostenirile si informatiile in sensul vechilor teorii identitare si al unui patriotism local de secol al XIX-lea, astazi cu totul desuet. Modelul istorico-cultural al spatiului meu de obirsie m-a ghidat intrucitva in studiile mele. Din punct de vedere ideologic am obsevat ca statele si natiunile din Europa central-sud-orientala au nevoie mai mult decit oricind sa-si identifice in propriul trecut ideea de coabitare pasnica si de integrare intr-o Europa unita. M-am bucurat sa descopar in eseurile romancierului Mircea Cartarescu o intelegere de acest fel asupra Balcanilor.

Cu alte cuvinte, agreez particularitatile, dar nu in dauna convergentelor dintre ele. Eu nu vad Romania izolata de context sau prin lentila centru-provincie, cum nu vad relatia Est-Vest prin prisma a doua Europe. Un alt scriitor de exceptie, e vorba de data aceasta de Vaclav Havel – format la scoala filozofului Patocka –, a scris si a vorbit excelent despre europenitatea noastra, a acelora ce am vietuit fortat dincoace de cortina de fier, intr-un spatiu artificial creat si subordonat politicii sovietice. Istoria regiunilor europene situate la poli geografici opusi nu contine rupturi majore, in pofida experientelor ce, pe alocuri, o particularizeaza mai mult decit ar fi necesar. In tot cazul, nu reflecta o alta Europa din punctul de vedere al culturii si religiei, al traiectoriilor ideologice, al diplomatiilor statale si al valorilor politice fundamentale cultivate de la Locke, Montesquieu, Lessing si Mendelssohn incoace.

Ati descoperit in dumneavoastra insiva, traversind aceasta experienta, prejudecati si rezistente la diferentele identitare ale celor din jur?

Uneori, da. Mai ales daca nu cunosteam ceva, daca eram pentru prima oara confruntat cu un gen de alteritate. Am fost insa mereu tentat sa ma autoexaminez si sa revin asupra unei atitudini sau alteia. De pilda, nu mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu ideea ca sint oameni mai bogati decit mine. Nu mi-a fost usor sa admit diferentele de statut social (identitate), mai ales atunci cind acestea erau rezultatul unor relatii privilegiate si nu a unor prestatii profesionale exemplare. Dupa un exercitiu de gindire, am reusit sa surmontez un atare handicap si sa privesc detasat lucrurile. Cit despre prejudecati si rezistente la diferentele lingvistice, religioase, fizice, nu imi aduc aminte sa le fi avut. Dimpotriva, m-a atras orice fel de diferenta pina la o cultiva.


„Timisoara nu putea sa savirseasca si schimbarea propriu-zisa a regimului“

Vorbeati la un moment dat, intr-un articol despre Proclamatia de la Timisoara, despre inteligentia timisoreana si despre cea bucuresteana. Ce desparte/apropie aceste doua lumi?

Va multumesc pentru intrebare. E o ocazie potrivita nu doar sa reamintesc citeva aspecte continute in studiile din cartea mea Ideologie si Fantasmagorie (Editura Polirom, 2001), dar sa adaug alte noi informatii si perspective interpretative. Intelighentia timisoreana a jucat un rol in perioada comunista, unul care nu a fost intrutotul identic aceluia al intelighentiilor din alte parti ale tarii. Proclamatia de la Timisoara este un document important pentru mersul lucrurilor in Romania dupa rasturnarea administratiei lui Ceausescu. Va veni timpul cind se va recunoaste valoarea lui, la fel ca si meritele unei populatii care a transmis astfel un mesaj politic innoitor si inteligent formulat. Unul dintre principalii autori – e vorba de regretatul George Serban, concitadinul si congenerul meu cu un spirit mai rebel ca al altora – avea bagajul de cunostinte necesar spre a formula revendicarile Proclamatiei. Nici o analiza serioasa asupra istoriei si mai ales asupra istoriei ideilor politice nu va putea sa ignore continutul Proclamatiei de la Timisoara. Imi aduc aminte ca multi ani inainte sa fi redactat Proclamatia, Serban ma vizita regulat spre a discuta unele teme preferate din istoria Romaniei si din istoria europeana. Imprumutul unor carti si lungile schimburi de opinii si interpretari se centrau in jurul Revolutiei franceze de la 1789, a pasoptismului si a miscarilor politice postbelice.

In 1990, aveam sa inteleg mai bine la ce i-au servit o parte dintre acestea. Este util, cred, sa stim mai multe despre Timisoara acelor ani, spre a vedea ce fel de diferente existau fata de mediile din Capitala. Invecinarea cu Iugoslavia, Ungaria si Austria nu a fost nicicind trecuta cu vederea de catre timisoreni. Cetatenii orasului au avut contacte permanente cu lumea exterioara, gratie televiziunilor, radioului, profesarii limbilor sirbe, maghiara si germana, multumita relatiilor intercomunitare ale minoritatilor si relatiilor interpersonale ale multor timisoreni cu lumea de dincolo de ferecata granita. Aspiratiile spre libertate si spre o viata materiala decenta erau mai serios luate in seama la Timisoara decit la Bucuresti. Ele erau asumate si de intelighentie, nu doar de un segment social mediu educat.

Un exemplu: in a doua jumatate a anilor ’80, in cercurile bucurestene relativ instruite in politica se vorbea mult despre politica lui Gorbaciov si despre reforma regimului, despre ideea de libertate inteleasa in spiritul Moscovei, in vreme ce la Timisoara atractia se indrepta spre rezistenta sindicala poloneza, spre ideologiile profesate de Mihnik in Polonia si de Havel in Cehoslovacia, spre rezistenta intelectuala maghiara. In timp ce la Bucuresti, noul discurs de tip perestroika era asumat de persoanele educate din mijlocul partidului comunist, la Timisoara, articularea ideilor contrare regimului totalitar comunist se discuta in cercurile initiate de profesorul Eduard Pamfil (congener al lui Noica, situat la antipodul filozofiei acestuia), una dintre cele mai stralucite minti ale Timisoarei si ale Romaniei din a doua jumatate a secolului al XX-lea. Problemele reale ce confruntau societatea statului roman erau puse pe tapet si in mediile confesionale timisorene, mai putin uniforme comparativ cu acelea de la Bucuresti. Un exemplu notoriu l-a reprezentat activitatea micului cult reformat sub patronajul spiritual al pastorului László Tokés. Ea a fost cu totul remarcabila prin exprimarea curajului civic, a mesajului de opozitie fata de deciziile regimului si a ecoului international declansat. Acolo a fost aprinsa scinteia care a atras populatia Timisoarei la marile revolte impotriva sistemului comunist-nationalist al lui Ceausescu.
Cercurile de literati si oameni de cultura ai orasului Timisoara s-au exprimat adesea pe teme politice. Ele au avut ceva deosebit, prin aceea ca intelegeau mai bine nuantele ideologice si aveau traditii cultural-politice mai diversificate in raport cu mediile bucurestene. Aveau notiuni de marxism bine structurate si se aflau sub influenta directa a social-democratiei occidentale.

In anii ’70, scriitorii de limba germana formasera un cenaclu sub numele „Aktionsgruppe Banat“, dind un excelent si unic exemplu in sensul mentionat. Unii dintre liderii grupului au intrat in detentie pentru vederile lor. Atentie, e vorba de vederi de stinga! Ceea ce este la fel de important de retinut – am remarcat aceasta intr-un alt studiu publicat recent in Between Words and Reality (The Council for Research in Culture and Values, The Catholic University of America, Washington, D.C., 2001) – este civismul locuitorilor Timisoarei. La nivelul anului 1989, el a fost foarte important spre a produce acel act spontan formidabil de solidaritate cu Tokés si de demonstratie de masa impotriva regimului totalitar. Desigur, ca centru fara putere administrativa, politica si militara, dependent in foarte multe privinte de sistemul decizional al statului centralizat si totalitar, Timisoara nu putea sa savirseasca si schimbarea propriu-zisa a regimului. Tocmai de aceea, cunoasterea aspectului complementar jucat de cele doua orase in schimbarile politice din 1989 imi pare un mod rational de a vedea lucrurile.