OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Duminica seara. Premiera la National, cu o piesa a lui Matei Visniec publicata acum patru ani la LiterNet: Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal. „Un spectacol rafinat si modern semnat Florin Fatulescu, important regizor american de origine romana“, dupa cum scria pe site-ul institutiei. Aveam o stringere de inima, dupa o serie de experiente nefericite cu Nationalul in ultimii 5-6 ani, dar e bine sa dai o sansa fiecarei institutii...

Din prima scena, a fost clar ca nu am avut noroc. Poate pare ca am prejudecati, dar am vazut mult teatru in ultimii 15 ani si rareori un actor care incepe prost termina bine. Iar aici incepe prost. Fals, strident, tipat, isteric, fara nuante, cabotin. Nici un om real nu vorbeste cum vorbesc actorii din piesa. Cu pauze nenaturale, cu accente ciudate, ochi dati peste cap si schimonoseli; m-am intrebat daca personajele „sanatoase mintal“ erau cumva posedate. Acelasi ton si aceleasi schimonoseli le-am vazut si in alte spectacole, sint deja o marca de actorie. Ce diferenta fata de 432-ul lui Mungiu, cu actorii lui atit de adevarati, de naturali si de credibili incit au fost crezuti neprofesionisti…
Nuantele oricarui personaj sint aruncate la cos si inlocuite cu o isterie cvasicontinua. Nu am ris nici o clipa, nu am suris amar, nu mi s-a incretit pielea gindindu-ma cita oroare a fost in comunism. Nu am crezut nici o clipa povestea „normalilor“, nu le-am vazut forta, nu le-am vazut visele si pasiunile, seductia lucrurilor in care cred.

Totul e o amestecatura, actorii vin cu ce stiu din alte piese si schimba doar costumele. Ma indoiesc ca vreunul stie ce a facut personajul sau inainte sa ajunga in piesa.
Revoltatoare e si maimutareala ieftina a nebunilor. Citind textul, m-am intrebat daca nu cumva de fapt nu sint nebuni, ci indezirabili, oameni „periculosi“ pentru regim. Pe scena Nationalului, ei par doar retardati. in text, au demnitate si, in reactiile lor, se ghicesc aspiratii; pe scena, e doar o prejudecata despre cum trebuie sa se comporte un nebun. Si, dupa cum arata, cred ca nici regizorul, nici actorii nu au intrat nici macar in holul de la spitalul de boli mintale.

Pe scurt, m-am plictisit crunt. Nu stiu de ce nu am plecat; dar (si) spectacolele proaste au o anume fascinatie, te intrebi pina unde pot sa mearga. La final, am vrut sa nu aplaud, ca la multe alte spectacole dezamagitoare, sa penalizez prin non-actiune ceea ce a fost pe scena. Ma asteptam la aplauze jenate, de complezenta, stiam ca publicul roman e ingaduitor si inghite multe. Dar oamenii din sala s-au ridicat imediat in picioare, sa aplaude ca la un mare succes. Mi s-a parut nefiresc, asa ca am inceput sa imi spun parerea, la fel de hotarit ca ei. Am strigat „Huo!“ si „Rusine!“, tare si de mai multe ori. Sala fiind mica, m-a auzit toata lumea.
Pentru actori, a fost socant. Obisnuiti cu adulatia, nu au inteles ce se intimpla. Unul din ei m-a intrebat „De ce rusine?“ si i-am spus ca, dupa mine, au jucat execrabil. Actorul principal m-a chemat pe scena sa spun un monolog, sa vad ce greu e. M-am dus pe scena si i-am oferit sa faca o problema de matematica si apoi spun monologul. Ma amuza sa vad cit de putin pregatiti sint actorii pentru asa ceva, ca se pierd cind reactia unui spectator e alta decit cea pe care o presupun.

Pina la urma, in fata unei sali murmuratoare, actorul si-a revenit din socul initial, a zis ca am dreptul la o parere si ca asta arata ca nu mai sintem in comunism. Just.
Mai putin justa mi s-a parut reactia unui reprezentant al directiei TNB, care s-a enervat ca am spus ca „imparatul e gol“ din pozitia de invitat. Mi-a promis ca o sa aiba grija sa nu mai calc in National. ii multumesc ca nu mi-a dat si doua palme.
Am facut un pas, am depasit jena de a striga ca un spectacol e prost atunci cind mi se pare ca este. Nu a fost un scop in sine si nu e vorba doar de o piesa de la National. E vorba de un moment al teatrului romanesc, de actori blazati si regizori neinspirati. E vorba de o parte din public pentru care aceste spectacole sint intolerabile. Si care pleaca de la teatru in tacere, promitindu-si sa nu mai vina niciodata, desi a aplaudat in picioare, luat de val. Daca strigati ca mine, oare se va schimba ceva?