Nr. 745 din 24.10.2014

On-line - actualitate
Monografie
Avanpremieră
Focus
Editorial
în dezbatere
Actualitate
In memoriam
Opinii
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Critica literara
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2007   |   Octombrie   |   Numarul 393   |   M. Sebastian si B. Fondane: despre identitati si optiuni literare

M. Sebastian si B. Fondane: despre identitati si optiuni literare

Autor: Michael FINKENTHAL | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Problema „identitatii“ este extrem de interesanta tocmai din cauza ambiguitatii implicate in acest termen. Un obiect are o identitate relativ usor de definit: o masa este o masa cu toate ca si ea poate deveni altceva in functie de felul in care este folosita, scaun sau combustibil, spre exemplu. Deci identitatea depinde de factori externi care pot fi de o natura cu totul diferita de „esenta“ obiectului in cauza.

Cu atit mai greu este sa definim identitatea in cazul unei fiinte capabile a reflecta asupra lumii si asupra propriei sale… identitati. Ca indivizi apartinind unui grup, sintem definiti de cultura, religia si de miturile grupului. Reflectati in oglinda propriei noastre constiinte, ne autodefinim in functie de imprejurarile in care ne regasim, de virsta, de propria noastra afectivitate, de intelegerea pe care o avem despre lumea care ne inconjoara. in urma intilnirii cu aproapele nostru, lucrurile pot sa apara intr-o cu totul alta lumina: ochii lui ne vor servi drept oglinda, dar in cele din urma tot sufletul nostru va trebui sa decida care dintre multiplele noastre individualitati va intra in rezonanta cu raza reflectata. Si, mai cu seama, cum va fi prezentata aceasta unda, modificata prin interferenta, in afara.

Pornind de la biografie
Exista desigur date empirice precum si o interpretare pur fenomenologica a problemei identitare. Articolul de fata nu abordeaza discutia in mod teoretic: s-au scris pe aceasta tema sute de volume in vremea ce a precedat postmodernismul, iar acum pare a fi prea tirziu pentru a mai continua – de la Lyotard la Jameson, toti corifeii postmodernismului ne spun ca subiectul este demodat; identitatea s-a farimitat intr-atit incit cioburile au devenit prea mici pentru a mai permite o (re)alcatuire a individualitatii. Prefer sa discut deci un caz concret, bine definit, legat doar in mod indirect de problema identitatii: acela al optiunilor literare ale lui Mihail Sebastian, considerate in paralel cu evolutia unui alt autor care se voia si el, intr-un fel, „om de la Dunare“ (doar ca Dunarea sa se numea Hertza), poetul B. Fundoianu devenit mai tirziu, in Franta, Benjamin Fondane.
Citeva amanunte biografice ne vor ajuta sa pornim cu mai multa usurinta discutia: Fondane s-a nascut in 1898 la Iasi, Sebastian in 1907 la Braila. Numele de familie a celui dintii era Wechsler, al celui de-al doilea, Hechter: evident, evrei amindoi. Se trageau din familii burgheze, dar diferite totusi. Unul a fost destul de matur pentru a urmari cu atentie si intelegere mersul razboiului care a schimbat destinul Romaniei, celalalt a incercat sa inteleaga cele petrecute, post festum (cu toate ca in 1916, dupa marturia lui Felix Aderca, a fost singurul cetatean al urbei care a plins la intrarea trupelor germane in orasul natal).

Ambii au fost impinsi de familiile lor inspre studii de drept, avocatia asigura o oarecare independenta materiala si un statut social. Amindoi au studiat la Bucuresti in anii care au urmat razboiului si au avut experienta tulburarilor studentesti din anii ’20, diferita desigur in intensitate, dar nu si in calitatea ei. Atit Fundoianu, cit si Sebastian au dat dovada de o precocitate literara exceptionala; la douazeci de ani erau cunoscuti in mediile literare bucurestene. Lovinescu il aprecia mult pe cel dintii, Nae Ionescu, care il luase sub aripa lui ocrotitoare pe cel de-al doilea, va deveni pentru o bucata de vreme mentorul sau spiritual. Dar mai cu seama, atit unul, cit si celalalt erau fascinati de Franta, de cultura si de literatura ei.
in prefata la Imagini si carti din Franta, publicata in 1922 (un an inainte de a parasi Romania), Fundoianu marturisea ca in timp ce literatura germana ii era cunoscuta, pe cea franceza o traise. intregul text al introducerii reprezinta o lunga expunere a „teoriei“ tinarului critic care poate fi rezumata – putin brutal – prin propozitia „literatura romana este o colonie a celei franceze“.

Se pare ca, un an mai tirziu, poetul, criticul si omul de teatru in devenire (tocmai se consumase episodul grupului Insula) il va anunta pe Eugen Lovinescu ca pleaca la Paris fiindca e mult mai logic, in calitatea sa de autor roman, sa vrea sa traiasca mai degraba in capitala decit „in provincie“… inceputurile literare ale lui Mihail Sebastian se petrec si ele sub zodia literaturii franceze: cind analizeaza „puritatea genurilor“ literare se refera la Gide, iar atunci cind va cauta o explicatie a disparitiei acestora o va gasi la Julien Benda si Jules de Gaulthier (Fondane avea sa fie in legatura strinsa cu acesta din urma la Paris si puternic influentat de ideile sale inainte de a-l intilni pe Sestov). Toate articolele publicate de Sebastian in Cuvantul in anul 1927 discuta in exclusivitate autori francezi (si romani desigur, abordati insa, asa cum voia Fundoianu, la lumina criticii literare franceze). in anii 1928-1929 va publica citeva articole despre Proust; in general, constatam insa ca, inaintea sejurului de doi ani la Paris (1929-1931), foarte putini autori din afara granitelor Frantei vor fi prezenti in cronicile sale (exceptiile fiind Unamuno, Pirandello, Joyce).

Despre problema identitatii
in ultimele pagini ale romanului De doua mii de ani, scris la reintoarcere, Sebastian rezuma problema identitatii sale in felul urmator: „Nu voi inceta desigur niciodata sa fiu evreu. Asta nu e o functie din care sa poti demisiona. Esti sau nu esti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jena. E un fapt. Daca as incerca sa-l uit, ar fi de prisos. Daca ar incerca cineva sa mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi inceta, de asemeni, sa fiu un om de la Dunare. Si asta tot un fapt e. Ca mi-l recunoaste sau nu mi-l recunoaste cine vrea sau cine nu vrea, treaba lui. Exclusiva lui treaba“. Evreu si „om de la Dunare“ se voia deci Mihail Sebastian la inceputul anilor ’30. Omul de la Dunare vorbeste romaneste, scrie romaneste si, daca e scriitor, va sta sa scrie in Romania. Dar mai exista si un alt element important in aceasta definitie: „Daca nu m-ar speria o prea lunga meditatie intima“ – continua autorul – „as incerca sa precizez in ce masura sint eu om de la Dunare inainte de a fi orice altceva“ (s.m.). Aceasta precizare – care apare in urma unei conversatii cu personajul Stefan Parlea spre sfirsitul cartii – imi pare a fi foarte importanta tocmai fiindca pune „dimensiunea dunareana“ pe primul plan in definirea propriei identitati.

Fundoianu nu a avut ocazia, sau nu a fost tentat de o autodefininire atit de explicita; poemele sale insa o fac intr-un mod indirect. in Privelisti – singurul volum de poezii in limba romana (publicat in 1930), gasim multe versuri care-l identifica cu tinutul natal. in particular, ciclul de poeme intitulat Hertza (dupa numele unei mosii a familiei, aflata la granita Bucovinei) transmite cu o intensitate deosebita aceasta impresie; Dorohoi, Vatra Dornei, toamna care „soseste pe plute din Galati“ sint evocate pentru a crea un cadru „dunarean“ poetului (folosesc aici sintagma in mod metaforic, bineinteles). Doar intr-un poem tardiv, introdus in ultimul moment in aceasta colectie de poezii scrise intre 1917 si 1922, apar versurile „dorinta mea ramasa/sa umfle un catarg/ vrea porturi de amiaza/pe tarmuri care ard“, care vestesc iminenta plecarii si nasterea unui Ulise evreu care se va numi Benjamin Fondane. Dar B. Fundoianu nu pleca la Paris pentru a-si abandona identitatea evreiasca. Va continua sa fie preocupat de probleme legate de acest compartiment al sufletului sau cind, printre altele, va scrie despre Chagall sau va traduce in franceza cartea lui A.L. Zissu, Amintirile unui candelabru.

Acelasi Zissu, pe care-l cunostea foarte bine si il frecventa la Bucuresti si Mihail Sebastian. intr-o recenzie a cartii acestuia, intitulata Noi (breviar iudaic), publicata in 1932 la Editura Adam, Sebastian scria: „solutiile, argumentele, dezideratele dlui Zissu... sint profund revelatorii in ordinea sufleteasca“, dar, continua sceptic criticul, „Dl. Zissu crede a fi gasit insula spirituala pe care neamul lui Israel sa poata poposi calm si constructiv. Ma tem ca este in aceasta credinta mai multa deznadejde decit liniste“. Problema identitatii nu poate fi rezolvata printr-o simpla „translatie“, o deplasare a evreilor dintr-un spatiu in altul, spune de fapt Sebastian. Acceptarea unei astfel de solutii ar implica o definitie prea simplista a identitatii, bazata – asa cum am vazut deja – doar pe o judecata venita din afara. Fondane era constient si el de acest lucru: de aceea l-a urmat pe Sestov in cautarea unei noi definitii a iudaismului, definitie care sa fie atit de incapatoare incit sa-i cuprinda pe toti cei care s-ar fi voit si evrei si „dunareni“. intr-o scrisoare adresata lui Jacques Maritain, in care il imboldea pe acesta din urma sa-l citeasca pe Sestov, Fondane ii explica faptul ca atit el, cit si venerabilul sau ghid intr-ale filozofiei sint in cautarea unei gindiri noi, o filozofie a iudaismului – si in mod explicit nu una a evreilor – care sa poata sa-i cuprinda si pe Tertullian si pe Luther si pe Kierkegaard! Cu atit mai mult pe evreul din Hertza sau pe acela de la Dunare…

Si as mai mentiona inca o paralela remarcabila intre cei doi: Mihail Sebastian si B. Fundoianu se (re)gaseau, in anii ’20, intr-un acord perfect aproape in ceea ce priveste atitudinea lor negativa, in general, fata de avangarda si de curentele literare si artistice moderniste. M-am intrebat mereu de ce nu s-a apropiat Sebastian de avangarda romaneasca si de avangardisti. Cind scrie despre un „modernist“, regasim de fiecare data tonul ironic si judecata critica negativa: „Doi dintre cei mai neinzestrati si mai nesinceri modernisti romani – un pictor si un versificator – au «inventat» acum doi ani o formula de sinteza a picturii si a poeziei. Aceasta «picto-poezie» era desigur o farsa, pe care lipsa de talent o agrava si in acelasi timp o condamna iremediabil“. (Precizez ca pictorul era Victor Brauner, iar „versificatorul“, Ilarie Voronca.) Scriind doi ani mai tirziu (in 1929) despre un volum de poeme publicat de Voronca, Sebastian ramine la fel de necrutator; „Poezia domnului I.V. pleaca de la o violentare a platitudinii si desemneaza un efort penibil spre eliberare din influente si mijlociu“ (iar mai incolo, in acelasi text, se va preciza ca „eliberarea… se (va) face numai in sensul sintaxei“!).

Despre „noul clasicism“
Chiar si in 1932, cind poetul era recunoscut deja atit la Bucuresti, cit si la Paris, acesta va fi definit in raspar, „un sef de scoala care ameninta sa nefericeasca (si efectiv a nefericit) o serie de debutanti, sedusi de facilitatea unei arte cu mecanism simplu“. in decursul sejurului sau la Paris, Sebastian a descoperit ideea „noului clasicism“ promovata de Jacques Rivière si echipa de la N.R.F, pe care si Fondane a frecventat-o in acea vreme.

inca din 1925, acesta din urma incepuse sa scrie un Faux Traité d’Esthétique (cu totul diferit de cel pe care-l va publica in 1938), in care vorbea de un „nou clasicism“ menit sa exprime o gindire estetica proprie perioadei postbelice. intr-un articol scris in ianuarie 1930, la Paris, Mihail Sebastian face urmatoarea observatie semnificativa in acest sens: „De altminteri, aceasta functie pe care o acordam noi literaturii, aceasta calitate pentru care ne ostenim… nu e noua nici ca notiune, nici ca nume. Noul clasicism (s.m.) in care credem si in care exprimam utilitatea intelectuala a scrisului… experienta scrisului nu este noua. Si nici pe departe nu avem fantezia de a ne socoti – crezind ceea ce credem – originali. Originali sint suprarealistii si diversii revolutionari internationali ai artei, original e André Breton, originala e estetica diletanta a domnului Aderca…“.
Mihail Sebastian nu s-a dezmintit. Ar fi putut si el, ca si Fondane, sa ramina la Paris, in 1931. Sa contribuie la literatura franceza din capitala si nu din provincie. Nu a facut-o insa. Fiindca, spre deosebire de Fundoianu-Fondane, Sebastian nu a crezut nici o clipa in teoria acestuia. Si, mai cu seama, fiindca a crezut cu adevarat in identitatea sa de evreu si de dunarean.

Columbia, 30 Septembrie 2007

 
 
 
Cele mai citite articole
Idealuri în descompunere
Cehov (+1904) la 2014
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Despre Klaus Iohannis, Republică şi calmul valorilor
BIFURCAŢII. Dintr-una-ntr-alta
Cele mai comentate articole
Idealuri în descompunere
Cehov (+1904) la 2014
BIFURCAŢII. Dintr-una-ntr-alta
FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Zen şi expropriere. Cum să ieşi din „îndrăgostire“
Vremuri intense
Cele mai recente comentarii
Rectificare si precizare
Regimul, inregimentarea
@Lara
Varianta de bun simt a imposturii
Apel pentru solidaritate cu Andrei Ursu
 
Parteneri observator cultural
Festival Muzica Veche