Mic de stat ca Beniuc („il piccolo
presidente“) nu era, dar nici n-ar fi avut de ce să se creadă
cine ştie ce făptură vînjoasă. Statura măruntă îi
da lui Miron Radu Paraschivescu pînă tîrziu un aer
adolescentin – accentuat şi de pălăriuţa cu boruri pleoştite,
purtată „haios“ pe-o parte –, încît trecerea
anilor părea fără efect sensibil asupra înfăţişării
sale, conformă firii dispuse la spontane jovialităţi. Sau, poate,
mă iluzionam, influenţat de perpetuarea unor impresii din vremea
cînd luasem act prima dată de persoana lui şi cînd eu
însumi mă găseam abia în pragul terminării liceului.
Au fost, atunci, două-trei veri succesive secetoase, mai toată
Moldova era lovită nemilos. Bieţii moldoveni umblau disperaţi după
o baniţă cu gîu sau un mertic de porumb. I-am văzut
ciorchini pe acoperişurile garniturilor de tren, înarmaţi cu
desagi, doar-doar vor găsi ceva de dus la familie, îndărăt.
Despre victimele pîrjolului apăreau relatări în România
liberă, un serial de reportaje din zonele năpăstuite sub
semnătura trimisului special al cotidianului, Miron Radu
Paraschivescu. Mărturiile de la faţa locului impresionau prin
asprime, ocolind orice înflorituri stilistice. N-aveau cum să
nu rămînă grefate în memorie. Mai ales că îmi va
fi dat să-l cunosc pe autor neaşteptat de repede. Întîi,
în după-amiezi cînd redacţia săptămînalului Revista literară îşi deschidea uşile pentru întîlniri
publice amicale. Apoi, în ambianţa relaxată de la casa de
odihnă organizată, la începutul anilor ’50, în
conacul de altădată al descendenţilor familiei Bălcescu, anume
donat obştei scriitoriceşti. S-a întîmplat, într-un
rînd, să fie veniţi în vacanţă, concomitent, foşti
exponenţi ai avangardei: Saşa Pană cu Constantin Nisipeanu şi
Miron Radu Paraschivescu. Cel din urmă luase în primire turnul
ca de culă oltenească al casei, unde-şi instala atelierul de
traducător, harnic în orele dimineţii. După amiaza, încingea
nesfîrşite partide de table cu Nicuţă Tănase, pe cînd
în curte desfăşuram pasionate tururi de ping-pong cu Tomozei
sau îl asistam pe Dimos Rendis la înălţarea zmeelor
confecţionate de grec după tradiţii din locurile sale natale.
Eugen Barbu ne mai provoca, din cînd în cînd, la
cîte o „miuţă“, după ce promitea că se va feri de astă
dată să cotonogească în neştire.
Etala o pofticioasă bucurie a
vieţii, domolită discret de tresăriri fataliste
I se spunea, pe scurt, M.R.P. Se
asociase grupării avangardiste, cum povestea Saşa Pană în
memoriile sale, balansînd între ispita culorilor şi a
versului liber. Semna poezii în revista de răzmeriţe
moderniste unu, paralel cu prezenţe pe simeze ale galeriilor de
aceeaşi orientare nonconformistă. A rămas convins pînă
tîrziu că prin sfidarea rutinei tradiţionaliste îşi
păstrează sufletul tînăr, implicit capacitatea de a înţelege
şi promova spiritul inovator în creaţia artistică. De aceea
atrăgea în jurul său cete de tineri, aspiranţi plini de
promisiuni la gloria literară, dar şi veseli veleitari, cîrcotaşi
dacă venea vorba de autentificarea, prin cultură şi trudă, a
rîvnitelor înzestrări cu talent.
Cînd l-am cunoscut, beneficia de
notorietatea Cînticelor ţigăneşti, volum de poezii de un
efect special datorită amestecului de pitoresc suburban, balcanic şi
senzualism la limita rafinamentului parşiv. Pe urmele lui Garcia
Lorca, etala o pofticioasă bucurie a vieţii, domolită discret de
imprevizibile tresăriri fataliste. Îi plăcea conclavul
animat, de aceea a colindat de timpuriu redacţiile gazetelor, unde
foiau potenţialii parteneri de discuţii. N-am prea auzit să fi
frecventat cafeneaua, de unde se poate trage concluzia că nu iubea
pălăvrăgeala gratuită şi nici practica timpului pierdut în
dispute sterile. Se ştia, în schimb, la ce masă redacţională
putea fi găsit, totdeauna dispus să dea consultaţii, să pună
diagnostice avizate pe manuscrisele altora.
La faimosul cotidian Timpul, din vremea războiului, unde era coleg de redacţie cu
Gheorghe Dinu, cu G. Ivaşcu şi cu George Macovescu, îşi
făcuse un sediu personal de ajutorare cu sfaturi a debutanţilor. Se
ocupa de pagina ziarului rezervată actualităţilor culturale, loc
unde a primit botezul literar Marin Preda. Mai circulau acolo, sub
aripa ocrotitoare a M.R.P.-ului, junii de la efemera publicaţie
poetică Albatros, mobilizaţi de Geo Dumitrescu. Avea fler domnul
Paraschivescu şi convingea în campaniile lui de încurajare
a începătorilor, întrucît nu se crampona în
dădăceli sîcîitoare. Mi-a fost suficient să-l văd în
exerciţiul funcţiunilor de îndrumător la cenaclul Revistei
literare din 1947, ca să înţeleg succesul înregistrat
ulterior la Cluj, unde a pus pe picioare Almanahul literar, menit să
pregătească terenul pentru viitoarea reputată revistă Steaua. Din
paginile Almanahului, aşa cum l-a dirijat, cu osîrdie, autorul Cîntecelor ţigăneşti, avea să iasă pleiada poeţilor A.E.
Baconski (Tolea, pentru amici), Aurel Rău, Gurghianu, flancaţi
curînd de Victor Felea. Culegea şi forma prozeliţi, tocmai
fiindcă îi trata pe toţi cei ce deveneau colaboratorii săi
de la egal la egal, cu un molipsitor duh al emulaţiei. El, cel venit
de la Vălenii de sub munte, parcă ţinea să demonstreze că omul
sfinţeşte locul şi contrazicea constant prejudecata superiorităţii
Capitalei asupra provinciei. Între timp contractase un amor
devorator faţă de vastele compuneri lirico-narative ale clasicului
Mickiewicz şi s-a reinstalat la Bucureşti pentru a se dedica
sîrguincios traducerilor din bardul romantismului polonez.
Transpunerea în româneşte a panoramei istorice Pan
Tadeusz urma să-i aducă un meritat premiu de consacrare. Cum era de
aşteptat, dorul de emuli nu-i va da pace. Încotro să mai
evadeze spre a depista noi adepţi?
M.R.P. poseda un sîmbure de nesupunere
Revista Ramuri din Craiova îi
punea la dispoziţie, în 1966, un „supliment“, să-l
administreze după plac, îndrituit a mijloci afirmarea altei
serii de pretendenţi la favorul muzelor. I-a dat acestui „supliment“
numele Povestea vorbei. Foarte probabil că voise să atragă astfel
atenţia asupra firului de legătură năzdrăvan cu mentalitatea de
căutător neobosit a lui Anton Pann prin cotloanele populare, mereu
promiţătoare de surprize. Deşi a durat destul de puţin, exact cît
să nu cadă în stereotipii sau să prindă rugină în
articulaţii, Povestea vorbei s-a putut mîndri repede cu
promovări de elită. Şi nu numai poeţi, de verva unui Adrian
Păunescu, sprinten în rime patriotarde ca un alt Vasile
Militaru, degradat şi controversabil, la antipodul exigenţelor lui
M.R.P. Şi tot din acelaşi contingent, un spirit epuizat în
trăznăi ca Vintilă Ivănceanu (care-l introducea în grup pe
Leonid Dimov). Norocoasă fuse recolta şi în perimetrul
prozei, dacă n-ar fi să amintim decît pe Radu Petrescu, pe
I.D. Sîrbu, pe Norman Manea şi, de nu-mi joacă vreo festă
memoria, pe Dumitru Ţepeneag. Avea punctele sale de vedere M.R.P.,
susţinute adesea în răspăr cu indicaţiile oficialităţilor.
Îi cam sîcîia pe îndrumătorii de serviciu cu
teoria „grupului“, coagulat pe temeiul afinităţilor structurale
dintre confraţi, mai mult sau mai puţin înlăuntrul aceleiaşi
generaţii. Intra în conflict cu pragmatismul politic extrem de
vigilent, suspicios faţă de ivirea de „grupuri“, de regulă
asimilate cu primejdia deviaţionismului, a fracţionismului
disident.
În fond, M.R.P. poseda un sîmbure tare de
nesupunere, deşi nu-şi aroga rol de frondeur, cu toate semnele de
opoziţie din Jurnalul unui cobai. În resorturile sale intime,
poetul păstra inhibiţii greu de descifrat şi îşi
confecţiona drept refugiu teorii adesea contrazise de propria
practică. O marotă nu tocmai paradoxală era antiarghezianismul,
afişat în chip eretic. Ajunge însă o privire calmă
asupra versurilor sale ca să descoperi reminiscenţe de toată
frumuseţea din Cuvinte potrivite ori Flori de mucegai. Simpatic este
procesul alambicat, deloc accidental, de a sincroniza arghezianismele
cu apetitul pentru severităţi halucinante de sorginte barbiană,
de-ţi vine să repeţi, sedus, în transă:
„Mulate pe nisipuri ca-ntr-o vrajă,
Umeri şi sîni sub arcuita frunte
Lucesc aprins, asemeni unor fructe
Din austral, cu aurie coajă.
Ce dezvelesc sub buzele de smoală,
Cînd briza unui zîmbet le
răsfrînge,
Un colier de albă majolică,
Prin care gura clandestin despică
Miez răcoros în căptuşeli de
sînge“.
Intermitent, mă puteam pomeni pe
stradă faţă-n faţă cu Miron Radu Paraschivescu. Dacă se nimerea
întîlnirea prin preajma blocului Aro, unde ocupa un mic
apartament la un etaj superior, mă invita să urcăm. Îmi
arăta prietenie pe baza faptului că fusesem coleg la editură cu
prozatoarea Sidonia Drăguşanu, a doua sau a treia lui soţie.
Deţinea un fel de record printre scriitori la numărul mariajelor.
Poate numai Radu Tudoran să-l fi concurat. Avea el, MRP-ul, meteahna
asta – cu care mulţi bărbaţi se fudulesc – de a trage
insistent cu ochiul mai la fiece femeie ieşită în cale. Se
putea opri în mijlocul străzii, cu capul sucit după un fund
de muiere, plescăind din buze şi exclamînd aiuritor: „Uite,
mă, cu ce podoabă înzestră Dumnezeu lumea, vai nouă! Cum să
nu cazi în ispită?“.
Odată pătruns în locuinţa
scriitorului, erai acaparat de mulţimea tablourilor proprii,
înşirate pe pereţi. Se prefăcea nepăsător la laude pentru
jocurile coloristice cultivate, similitudini ale jocurilor verbale.
Dar nu-şi ascundea sentimentul de satisfacţie că „păcatele“
tinereţii sale nu lasă indiferent privitorul de ocazie. Şi mai
multe uleiuri, pasteluri, desene fuseseră transferate la Vălenii de
Munte, unde M.R.P. îşi gospodărise un cuib de refugiu, foarte
agreabil. E greu să uit ultimul popas acolo, cînd i-am vegheat
trupul neînsufleţit, în ajun de a fi încredinţat
pămîntului. Se umpluse casa, şi nu era mică, de confraţi,
veniţi să-i aducă omagiul suprem. Mulţi, foarte mulţi tineri,
dar şi vîrstnici, animaţi deopotrivă de dorinţa să
exprime, dincolo de regrete, o dragoste, un respect al omului care nu
şi-a tranzacţionat solidaritatea de breaslă, probitatea fără
orgolii, cu sorţi de a dăinui şi de a reverbera din generaţie în
generaţie, mai fertil, mai oportun, poate şi mai eficient decît
răzmeriţele tăinuite în operă.
Un neisprăvit de Miron Radu Paraschivescu
Ei nu, n-am terminat!
Mai am de vorbit acestei naţii:
Mă adun acum în mine ca o armată
cînd se regrupează
Înainte de marele atac.
Mai am să-i învăţ pe oamenii
mei
Lupta pentru libertate.
Vă sînt incomod, o ştiu,
Fiindcă şi eu în viaţă le-am
ales numai pe cele incomode,
Dar pe Maiakovski
(pe care de-atîtea ori l-am
premers fără s-o ştiu),
N-am să-l urmez niciodată.
Puteţi crăpa de ciudă: rămîn
mereu incomod!
Miron Radu Paraschivescu nu se va
sinucide.
Am de lăsat neamului meu legi severe,
mai aspre decît ale lui Moise,
Am un fiu de lăsat, ca Abraham,
Un fiu pe care lumea să-l arate cu
degetul
Ca pe un fiu de împărat
Sau de scelerat
Spunînd: „Ăsta e băiatul lui
Miron Radu Paraschivescu!“
Ei, nu, n-am terminat de vorbit
neamului meu.
Şi dacă n-aş fi muritor
Ştiu bine că n-aş termina niciodată,
neisprăvit cum sînt,
Aşa cum pămîntul niciodată
nu-şi termină apa
Decît ca să iasă într-alt
loc mai limpede şi mai gîlgîitoare.
Nu, n-am sfîrşit încă,
Sînt mereu nesfîrşit, ca
şi soarele, odată cu el,
Mereu schimbător şi mereu la fel,
Aci întunecat, aci strălucitor,
Dar mereu prezent, nelipsit
Nici noaptea chiar
Cînd îmi trimit peste cer
Lumina, ca printr-o lună, prin fiece
poem-mesager.
Poem din ciclul Declaraţie patetică
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters