Autor: 
Categoria: 
Izbea imediat la Cezar Petrescu
vorbirea precipitată, încîlcită. Un debit verbal rapid
se rostogolea pe fondul unei pronunţii defectuoase. I se potrivea
expresia populară: „se băteau turcii la gura lui“. De unde
graba asta la un moldovean get-beget, cu instrucţie şcolară
completă la Iaşi? Nimic în făptura lui nu părea tihnit,
aşezat. Se deplasa zorit pe stradă, în casă abia se aşeza
la masa de lucru că se şi ridica agitat, cu mişcări ale braţelor,
ca şi cum brusc şi-ar fi adus aminte să recupereze vreun obiect
rătăcit prin altă încăpere. Repezeala era evidentă şi în
pagina de manuscris, cuvintele se fugăreau între ele,
lăbărţate, în şiruri inegale, fără un simţ al simetriei.
Unica preocupare a celui aplecat peste coala de hîrtie trebuie
să fi fost a ajunge iute, iute la cap de rînd, la sfîrşit
de pagină, de capitol, cu gîndurile acaparate de următorul
proiect literar.
Succesul romanului Întunecarea, în loc
să-i asigure o stare de confort, de calm şi certitudini, l-a
aruncat într-o febrilitate a întrecerii cu sine însuşi,
decis să confecţioneze carte după carte, nepăsător la
repercusiunile grabei. Nu se şterseseră urmele cutremurului
catastrofal din 1940, că şi lansa pe piaţă romanul Carlton, nu se
încheia bine cea de a doua conflagraţie mondială, că şi
livra Războiul lui Ion Săracu. Iar între timp practica o
gazetărie la zi, cu respiraţie gîfîită. ÎntreBaletul mecanic şi Apostol, să zicem, romane de un conţinut total
diferit, se lansa într-un raid european cu avionul, fiind
reporterul operativ al experienţei cu iz de aventură la ora aceea,
cînd încă nu devenise populară mărturia unui Antoine
de Saint-Exupéry. Oarecum deconcertantă apărea ţinuta lui
Cezar Petrescu, mereu à quatre epingles, cravată asortată,
batista impecabilă la buzunarul de la piept, spilcuit, asemeni cuiva
care ar avea răgaz din belşug să se contemple în oglindă.
Avea, n-avea vreme, oricînd putea interveni un reper neprevăzut
pe agenda lui cotidiană, obligaţia unei întrevederi
simandicoase, o sindrofie la care i se propunea să suplinească
absenţa partenerului uzual de poker devenit indisponibil, cine ştie
ce invitaţie de nerefuzat din partea vreunui diplomat ivit în
cale întîmplător, încît conta enorm să facă
onorabil faţă regulilor vestimentare impuse dacă frecventai înalta
societate, acolo unde îl plasau notorietatea scriitoricească
şi, pentru o perioadă, calitatea în plus de director al
oficiosului carlist România. Acest tip de comportament, ani la
rînd, ajunsese a doua sa natură. Nimeni nu se va fi aşteptat
ca Cezar Petrescu să adopte şapca proletară în improvizata
democraţie populară. Destul că şi-a reglat şi adaptat prompt
potopul verbigeraţiei. Acum, poate că fraza pripită, stufoasă, ca
un tic inofensiv, prindea bine spre a masca ezitări, confuzii,
sloganuri nedigerate.
Tot uceniciei în meseria
producătorului de carte la Editura pentru Literatură – devenită,
la începutul anilor 1950, succesoarea patrimoniul editorial al
Fundaţiilor Regale, inclusiv elegantul sediu din Ana Ipătescu –
îi datorez întîlnirea cu Cezar Petrescu, prolificul
nuvelist, romancier, publicist şi traducător, la datorie pînă
cînd un fatal infarct avea să-l doboare, în 1961, chiar
la masa de scris. Dobîndise fotoliul său de academician plin,
pînă la retragerea în posteritate mai primise şi alte
satisfacţii publice, onoruri oficiale, distincţii, ca unul ce
căzuse la înţelegere cu regimul din primul moment al venirii
comuniştilor la putere. Le-a convenit noilor stăpînitori să
exploateze cota de popularitate apreciabilă a prozatorului, fiindcă
în cărţile sale se regăseau gusturile şi aspiraţiile unor
multiple categorii de cititori. Totuşi, un autor deplin mulţumit nu
putea fi. La bursa valorilor literare, judecata criticii l-a situat,
de regulă, în umbra lui Camil Petrescu. Poate de aici
înverşunarea de a-şi etala capacităţile scriitoriceşti în
fel şi chip, doar-doar va convinge că posedă cuvenitele însuşiri
competitive, de natură să-l promoveze în eşalonul superior
al literaţilor contemporani.
De la debutul său, în 1907,
Cezar Petrescu s-a remarcat prin condeiul alert, capabil să
utilizeze registre stilistice variate pentru a obţine revelatoare
reprezentări ale realităţii direct accesibile, dar şi explorări
în zonele imaginaţiei fantastice. De foarte tînăr a
intrat în lumea presei, a fondat publicaţii faimoase (de felul
longevivei reviste Gândirea, începută cu Gib Mihăescu
şi Adrian Maniu, la Cluj, scurtă vreme după reîntregirea
ţării), a condus ziare la concurenţă cu redutabilul Pamfil
Şeicaru, devenind o voce distinctă, fie ca reporter, fie ca
editorialist şi comentator al evenimentelor politice interne şi
externe. Se putea pune întrebarea: cînd mai avea timp
să-şi scrie romanele, unele cu ambiţie de frescă epică ancorată
solid în actualitatea epocii, precum Întunecare, Aurul
Negru, Calea Victoriei?
Asemenea carte de vizită trezea
curiozitatea oricui; putea totodată să-l intimideze pe un redactor
încă lipsit de experienţa lucrului cu autori consacraţi.
Astfel, mă încerca o stare de spirit ambiguă la primirea
sarcinii de a-l contacta pe Cezar Petrescu în vederea
alcătuirii unei culegeri din povestirile lui Gogol în
traducerea sa şi, implicit, a includerii lor în planul de
apariţii al colecţiei „Biblioteca pentru Toţi“. Legătura se
putea stabili uşor, fiindcă în editură circula frecvent o
doamnă aparent extravagantă din cauza părului oxigenat violent
pentru vîrsta sa, pe nume Adriana Kiseleff, care reprezenta
interesele scriitorului în calitate de secretară privată. Îşi
spunea ea însăşi scriitoare, nu fără o anumită
îndreptăţire, căci cine caută are ocazia să-i întîlnească
semnătura în gazete din acelea de sub directoratul acordat lui
Cezar Petrescu pe vremea regimului forte instaurat de regele Carol al
II-ea.
A fost suficient un prim telefon ca să mi se deschidă uşa
apartamentului locuit de romancier, la doi paşi de cinematograful
Scala, de cum faci colţul străzii C.A. Rosetti, la intersecţia cu
Pitar Moş. Un bloc din seria celor ridicate în centrul
Capitalei sub impactul modernizărilor urbanistice aduse de anii
interbelici, făcute să ofere confort şi un mediu de viaţă pe
măsura emancipării mentalităţilor, tributare procesului accelerat
de aliniere la normele occidentale de civilizaţie, de a căror
promovare Cezar Petrescu se arăta intens preocupat în paginile
lui narative. Mergea cu acest interes pînă în preajma
frivolităţii salonarde, contaminat involuntar de acel snobism
injectat personajelor după modele din realitatea epocii. Ocupa un
apartament spaţios, dar nu dădea impresia neapărat că îşi
asuma obsesia etalării de modernism cu orice preţ. Incomparabil mai
impresionat urma să fiu de aspectul şi de aranjarea interioară a
vilei de la Buşteni, deşi supusă canoanelor tradiţiei de
bunăstare de pe la început de secol. Astăzi funcţionează
acolo un muzeu memorial. De fapt, încă de pe cînd trăia
proprietarul vilei, casa tindea să capete un aspect muzeistic.
Probabil că locatarul voia să se asigure de respectarea propriilor
dorinţe. Sînt păstrate intacte ambianţa de lucru, o bună
parte din bibliotecă, o bogată colecţie a periodicelor de
altădată, în care s-a desfăşurat, practic, cea mai mare
parte a activităţii ce a decis asupra notorietăţii lui Cezar
Petrescu. Fotografii de la toate vîrstele, răspîndite în
vitrine ori în locuri avantajoase spre a reţine atenţia
vizitatorilor, refac traseul unei vieţi marcate de peregrinări prin
marile metropole şi dialoguri cu oameni iluştri.
Deşi a bătut
continentul european în lung şi-n lat, cu trenul, cu maşina,
cu avionul, povestitorul din Scrisorile unui răzeş rămînea,
în fond, moldoveanul din născare, sentimental şi melancolic,
din stirpea visătoare a lui Sadoveanu, gata să-şi dezvăluie
fondul statornic al sensibilităţii pentru umanitate şi natură. Nu
se lăsa rugat mult ca să evoce episoade, protagonişti ai
trecutului. Vorba repezită, cu o dicţie neobişnuită, putea fi
consecinţa unui defect logopedic ori a vreunei proteze dentare
ineficiente, de unde tendinţa de a încăleca silabele
cuvintelor. Trebuia să ciuleşti bine urechile. Dar merita un pic de
efort.
Trăise multe la viaţa lui, dincolo de împrejurări ce
i se atribuiau fără putinţă de a le separa de legendele care se
mai perpetuează, uneori, din plăcerea unora şi a altora pentru
bîrfe şi cancan. Se zicea că ar fi fost poftit chiar la masa
de poker a regelui, ca partener abil. E verosimilă ipoteza, dacă
avem în vedere că i s-a acordat maximă încredere din
partea suveranului, fiind desemnat să conducă organul de presă al
Frontului Renaşterii Naţionale. Alţii au ocupat posturi oficiale
mai modeste, şi comuniştii nu i-au iertat, condamnîndu-i la
ani grei de temniţă. Poate prin arhive să existe explicaţii cum
de a ieşit Cezar Petrescu basma curată.
Cert este că, la 1946,
publica în serial impresii de călătorie prin URSS. Însă
nu trebuie să se înţeleagă, de aici, că ar fi fost un
răsfăţat al noii stăpîniri. A avut abilitatea să răspundă
la solicitări, poate că a convenit la concesii, tocmai fiindcă se
ştia cu musca pe căciulă. Stratagema i-a reuşit, la limită. Ca
să-şi menţină un anumit standard de existenţă, cît de cît
decent, faţă de epoca anterioară, a trebuit să se îngroape
în traduceri pînă peste cap. Înainte de a-i călca
pragul locuinţei, tocmai parcursesem pe nerăsuflate Donul liniştit
al lui Şolohov, în iscusita lui versiune românească.
Pagină după pagină, capitol după capitol, romanul capătă, din
pana lui Cezar Petrescu, un suflu epopeic, acaparant. Ca orice
făptură originară de pe meleagurile Moldovei (eu însumi nu
fac excepţie), poseda antene lirice, iar el ştia să le şi pună
la treabă, spre a restitui, amplificat, tainicele reverberaţii ale
sufletului rus, sfîşiat de nelinişti, cu eterne predispoziţii
contemplative, cu bruşte treceri de la generozitate la invidie şi
la egoism, şi iar în prăpastia uitărilor de sine. N-a mai
ajuns la stadiul acelei senectuţi tolstoiene, cînd prolificele
comunicări de laborator cu clasicii ruşi i-ar fi putut fertiliza
propria creaţie originală. Cărţile lui nu prea se reeditează, cu
toate că cine ştie să le scruteze găseşte motive reale de
satisfacţie. Un comentator avizat produce dovada nervului
scriitoricesc acaparant, la capitolul rezervat lui Cezar Petrescu în
al cincilea volum din Marele Dicţionar dedicat, de către Academia
Română, literaturii române şi merituoşilor ei
exponenţi.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters