OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Balcica MACIUCA
Balcic
Editura Universalia, Bucuresti, 2001, 160 p., f.p.

Golful cu migdali, mahalaua tatareasca, casele varuite in alb, mahoanele, capela Stella Maris, minaretele, salvarii portocalii strinsi pe gleznele turcoaicelor, cafeneaua lui Mamut, marea potolitoare de patimi si griji, cerul mediteranean, toate incap intr-un cuvint: Balcic.
Autoarea, Balcica Maciuca, scrie un poem, spune o rugaciune, picteaza o pinza cu acest nume: Balcic. Fraze scurte si concise ii construiesc stilul, iar firul narativ se modeleaza parca dupa relieful sinuos al asezarii.
La Balcic se poate ajunge in trei feluri: prin Valea Batovei, pe la Cavarna si pe la Bazargic. Calatoria propusa se doreste a fi insa un excurs spiritual, nu geografic. E vorba de un drum creat de memoria Balcicai. Nu e o carte autobiografica, ea urmarind sa redea doar o parte din istoria acestui oras, oprindu-se la anul 1940, cind Balcicul a ajuns pe harta altei tari.
In 1913, geologul Munteanu Murgoci numeste acest colt „Coasta de Argint“. Tatal autoarei, Octavian Mosescu, mare iubitor de arta, devenit in doua rinduri primar al orasului, deschide aici Universitatea libera, editeaza publicatia culturala Coasta de Argint si initiaza o lege prin care scriitorii, actorii, muzicienii, artistii plastici puteau fi improprietariti gratuit cu locuri pe care sa-si construiasca locuinte.

Regina Maria, botezata de localnici „Sultana“, isi inalta o casa la mare, un adevarat Palat regal, ridica o capela, Stella Maris, si-si construieste un jilt de piatra, cu spatar brincovenesc, pentru clipele de odihna si meditatie.
Scriitorii vin, traiesc o vreme aici, iar apoi scriu despre aceste locuri. Camil Petrescu, Gala Galaction, Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian il viziteaza, iar Ion Pillat scrie volumul Balcic, Emanoil Bucuta scrie romanul Maica Domnului de la mare, Agatha Bacovia scrie Terase albe. Actorii George Vraca, Clody Bertola, Puiu Iancovescu vin si recita aici din Eminescu.
Dar Balcicul ramine mai ales orasul pictorilor. Autoarea afirma ca toata pictura romaneasca avea, la un moment dat, ca tema predilecta Balcicul. Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, Jean Al. Steriadi, Dumitru Ghiata, Francisc Sirato, Samuel Mutzner, Nicolae Darascu, Vasile Popescu isi facusera din Balcic atelier si sursa continua de inspiratie. Pictau totul, si marea, si casele, si vegetatia, si oamenii. Aici isi retraiau copilaria, reveneau la simplitate si puritate. Tablourile lor pastreaza si acum taina orasului alb.

Cartea Balcicai Maciuca inseamna insa si altceva. E un document, caci ea a trait in acest oras. Nu copilaria, ci viata ei toata e aici, de aceea si simte nevoia sa scrie, sa marturiseasca. Cum strabate tot orasul desculta, cum hraneste cu ceata de copii pescarusii de pe plaja, cum asaza margelele albastre de sticla pe gitul magarusului ei Isa, cum isi priveste cu duiosie mama, pe frumoasa bulgaroaica Penka Mosescu bindu-si cafeaua dimineata pe masuta de piatra, alaturi de turcoaica Ghiulu, cum desface cadoul de ramas-bun al prietenei Aise, cum il studiaza pe turcul Osman, care-i duce lui Steriadi culorile si sevaletul.
Terminind cartea, ai sentimentul ca s-a infaptuit un miracol, ai trait si tu, pentru o vreme, chiar daca n-ai cunoscut niciodata Balcicul, in aceasta oaza a spiritului si parca nu vrei sa mai pleci, vrei sa mai vezi finapul batrin, ripele de alabastru, rodiile si smochinii ce stau sa erupa – si intelegi: despre acest oras, atit de aproape de Dumnezeu, e nefiresc sa vorbesti la trecut.