OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana Bot, Jurnal elvetian.
In cautarea latinei pierdute,
Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca,
2004, 204 p.

Jurnalul elvetian al Ioanei Bot – primul volum de natura subiectiva pe care ni-l ofera autoarea, destinat initial celor de acasa – relateaza o experienta formativa de dincolo de granita, ale carei consecinte se resimt si in prezent, deoarece „chiar daca unele dintre detalii nu ma mai reprezinta, textul de fata ramine, dupa sase ani, o oglinda a mea, in liniile-i esentiale“.
Jurnalul se constituie ca o incercare de reconstituire a identitatii sale de „straina“, de Bundesstipendiatin, prin consemnarea atenta a propriilor trairi, de la spaime si depresii la bucurii si succese (carora nu doreste sa le dea proportii exacerbate), prin intermediul carora diarista semnaleaza trecerea de la etapa initiala de acomodare la cea a integrarii depline.

Cartea ne introduce intr-o atmosfera elvetiana tipica, in care se „amesteca“ trei limbi – germana, franceza si, desigur, romana. Spiritul helvet, surprins cu finete, e caracterizat de rigoare, de orgoliul impunerii propriilor reguli, dar si de raceala extrema, care merge pina la impersonalizare.

Nici aspectul orasului nu e lasat deoparte, insa autoarea refuza din start sa-l placa, chiar daca ii recunoaste frumusetile. Desi pe gustul ei („e arhetipul meu de oras: povirnit pe munte; cu case austro-nemtesti“), nu vrea sa se lase inca vrajita, cel mai bun mijloc de a mentine distanta fiind o fina, dar necrutatoare ironie impotriva ordinii instaurate de elvetieni chiar si la nivel natural: vegetatia de toamna in culori baroce devine ostentativa si lipsita de spontaneitate din pricina excesivei amenajari.
Astfel de reactii de respingere, in ultima instanta semne ale neasumarii noii identitati, se traduc nu numai prin recursul permanent la un „acasa“ paradisiac, ci si prin incercarea de a-l face mai prezent decit este deja, printr-un fenomen de apropiere-apropriere a unor lucruri diverse, carora le gaseste similitudini cu cele din tara (nu e vorba doar despre constante ale propriului stil de viata): un oras medieval precum Sibiul sau Sighisoara sau studenti care seamana cu „copiii“ ei.

Jurnalul arunca o lumina asupra mediului academic elvetian, din care autoarea retine „morga pustie de aici“, mentalitatile universitarilor, „siluete de hirtie ale unor imagini de lux“, dar si ale cursantilor, modul diferit de desfasurare a seminariilor (culminind cu analiza literara a poemelor lui Rimbaud), atmosfera cosmopolita din camin, dar si felul cum se raporteaza ea la acest mediu, fara vanitati profesionale exagerate, dar si fara frustrari prea mari, desi se simte mereu exclusa, cu toate opiniile sale, neimpartasite desi admirate.
Prinsa intr-o nemultumitoare stare de provizorat (mutatis mutandis „entre chien et loup“), pendulind in permanenta intre un „aici“ si un „acolo“ (care va da sens experientei traite), Ioana Bot reuseste sa evadeze intr-o oaza de latinitate, alaturi de bursierii argentinieni sau prin excursiile la Geneva, „invingind“ astfel Elvetia.