OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Maurice NADEAU
Sa fie binecuvintati
Traducere de Ioana Parvulescu,
Cuvint inainte
de Ov.S. Crohmalniceanu
Editura EST/Samuel Tastet Editeur, 2002, 576 p.


Cred ca se poate observa, pe buna dreptate, ca daca Maurice Nadeau nu ar fi existat, literatura franceza a secolului trecut ar fi aratat altfel. Cunoscutii spun despre el ca are o meserie de invidiat: descopera scriitori. Si aici incepe lista: Samuel Beckett, Georges Perec, Michel Leiris, Nathalie Sarraute, Claude Simon, Roland Barthes, Malcolm Lowry, Henry Miller, John Hawkes, W. Gombrowicz, Bruno Schulz, Leonardo Sciascia si, nu in ultimul rind, Michel Houellebecq. Am tinut sa enumar toate aceste nume pentru ca ele constituie, de fapt, opera vietii unui mare editor.

Maurice Nadeau este cel care a publicat sau a introdus pentru prima data in Franta multi dintre scriitorii care fac parte dintr-un canon al secolului XX. La 93 de ani, el conduce una dintre cele mai importante reviste literare din Franta, La Quinzaine littéraire, si patroneaza si o editura care ii poarta numele.
Cartea Sa fie binecuvintati (in original Grices leur soient rendues. Mémoires littéraires, Albin Michel, 1990) face parte din ceea ce in Franta se poate numi un gen: memoriile editorilor. Dupa Robert Laffont sau José Corti, Maurice Nadeau si-a publicat nu numai amintirile (1990), ci si o selectie din cele mai importante articole scrise de-a lungul deceniilor (Serviteur! : Un itinéraire critique à travers livres et auteurs depuis 1945, Albin Michel, 2002), si o carte de interviuri (Une vie en littérature, Complexe, 2002). Acolo unde editarea de carte a devenit de mult o industrie care da nastere la problematizari si analize dintre cele mai serioase, asemenea scrieri devin semnificative nu doar din perspectiva istoriei literare.

Amintirile ies la iveala mai degraba in functie de personaje decit de ordinea cronologica. Capitolele poarta numele prietenilor lui, lumina este proiectata in primul rind asupra lor, deoarece ei sint protagonistii acestei carti. Autorul isi doreste ca prin aducerea in prim-plan a tuturor personajelor care i-au fost apropiate sau pe care le-a cunoscut in cariera, sa ii faca sa traiasca din nou, macar in timpul cit dureaza lectura. Insa era inevitabil, si la sfirsit acest lucru se simte, sa nu raminem si cu o imagine a celui care vorbeste. El este cel care dirijeaza memoria, ordonindu-i sa aduca la suprafata imaginile sau momentele asupra carora doreste sa se opreasca.
Daca ar fi sa identificam un ton general al cartii, poate ca timpul prezent, timpul la care Nadeau ii evoca pe Naville sau pe Artaud, pe Beckett sau pe Adrienne Monnier, ar fi indiciul de urmat. Inainte de orice, si Nadeau o spune adesea, el a fost si este un ziarist. La Combat, la Lettres Nouvelles, la Quizaine, el a acoperit mai mult de jumatate de secol de literatura (si nu numai), scriind, aparind, criticind, intr-un cuvint, afirmindu-si personalitatea.

Prezentul, in acest caz, este mai mult decit prezentul istoric. Evocarea face parte la Nadeau dintr-un regim al prezentului trans-istoric, in care timpul sta nemiscat. Poate ca sugestia din Walter Benjamin nu este intru totul hazardata, deoarece se poate spune ca jurnalistul de tipul lui Nadeau este un fel de pictor al vietii moderne. Curiozitatea pentru prezent este trasatura definitorie a omului modern la Baudelaire (filozoful german a dezvoltat aceasta idee pornind de la Baudelaire) iar, din acest punct de vedere, Nadeau, in spatiul editorial francez, simbolizeaza tocmai deschiderea, disponibilitatea pentru noutate in literatura.
Ar fi multe de spus despre prietenii lui Maurice Nadeau. Si, in primul rind, faptul pe care il remarca si Ov. S. Crohmalniceanu, in articolul care slujeste drept prefata la editia de fata, ca relatiile pe care le are Nadeau cu apropiatii lui nu sint in genul celor ale lui Jean Paulhan. Exista si certuri, exista si conflicte, pe care autorul le consemneaza pastrind atitudinea neta pe care a avut-o in decursul anilor. El a inteles sa-si exprime clar parerile, chiar atunci cind nu erau in concordanta cu ale celorlalti.

Ceea ce ar putea fi calificat drept lipsa de tact se traduce prin dorinta pe care o exprima, „sa nu devina niciodata un Paulhan“, adica sa fie consecvent cu sine insusi si sa nu se abandoneze micii diplomatii meschine. Acesta este unul dintre criteriile dupa care isi alege prietenii si, este de presupus ca si acestia au cam aceleasi principii.
In perioada de la Combat, dupa razboi, figura luminoasa din carte este, neasteptat, nu Camus, ci Pascal Pia, unul dintre cei care l-au ajutat cel mai mult. Autorul este, de altfel, de partea lui Sartre in cunoscuta disputa existentialista de la inceputul anilor ’50. Nadeau, fost militant comunist, a trecut la trotkism la jumatatea anilor ’30 si si-a mentinut aceasta convingere politica asumata pina la sfirsitul vietii (a considerat aparitia Cartii negre a comunismului drept o „frauda“). Acesta ar fi un alt criteriu daca e sa urmam logica de mai sus. „Structura de adincime“ iese la suprafata, de pilda, in triunghiul Camus-Pia-Malraux. Camus „tradeaza“ prietenia cu Pascal Pia, in timp ce, in racirea relatiei intre Pia si Malraux, nu este in nici un caz vorba de acest lucru, ne spune autorul.

Lectura devine in unele momente de-a dreptul savuroasa, precum in capitolul despre Henry Smadja, noul director venit la Combat dupa plecarea lui Pascal Pia. Este ocazia de a face un portret necrutator al patronului capitalist care intervine in articole, in politica editoriala si care il plateste pe ziarist „in bancnote murdare, provenite direct din vinzarea pe strada a ziarului“ (p. 252). Talentul de povestitor al lui Nadeau face ca aceste pagini sa fie citite ca si cum ai citi literatura. Multe momente, mai ales dintre cele care se petrec la ziar, la tipografie, sau care prezinta relatiile cu editorii, de exemplu René Julliard, caruia Nadeau ii pastreaza un mare respect, par extrase direct din Iluziile pierdute ale lui Balzac.
O alta fata a autorului este cea de istoric al suprarealismului. Histoire du surréalisme (1945), care i-a atras criticile lui Breton, a devenit o carte clasica, intrind si ea la rindul ei, in istoria suprarealismului, ca moment de istoricizare, de intrare in istoriile literare, a miscarii care a refuzat orice incadrare de acest tip.

Nadeau spune undeva ca lucrarea nu a intentionat sa fie o istorie, titlul aparind la editare, datorita insiruirii cronologice a evenimentelor. Aventurile stringerii documentelor si discutiile cu personaje precum Queneau (a carui asemanare fizica cu autorul este evocata amuzant) sau Naville sint si ele prezentate pentru a clarifica circumstantele aparitiei unei carti care l-a facut pe Nadeau sa intre in bibliografiile obligatorii.
Pe linga amintiri si scrisori, mai apar in carte si fragmente din cronicile pe care le-a scris in acea vreme. Insa, in proximitatea intimplarilor si a dialogurilor reconstituite din memorie, expresivitatea articolelor critice paleste. Nu este vorba aici doar de importanta perspectivei ulterioare asupra evenimentelor, pentru ca intuitiile literare ale criticului sint remarcabile. Este vorba, cum am spus si mai sus, mai degraba de un interes special pe care il trezeste acest gen de aminitiri, din perspectiva sociologiei literaturii, a disputei pentru ceea ce Bourdieu numeste „cimp cultural“. Poate ca, pe linga interesul evident pentru istoria literara, aceasta este miza cea mai importanta a cartii.

P.S. Observator cultural a publicat, in numarul 146 (10-16 decembrie 2002), inainte de aparitia traducerii integrale, capitolul despre Henry Miller.