OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul MORAND
Bucuresti
Traducere de Marian Papahagi si Ion Pop. Prefata si note de Ion Pop, Editura Echinox, Cluj, 2000, 258 p., f.p.


Diplomat de cariera, legat afectiv de Romania prin casatoria cu Elena Sutu si prietenia cu Emmanuel Bibescu, Morand are o „formatie“ de calator de placere si o „vocatie“ cosmopolitana, amindoua consonante cu atmosfera generala a inceputului de secol XX. Tentatia de a acorda egala atentie culturii inalte si celei joase, dublarea respectului pentru artele institutionalizate de o fascinatie nedisimulata pentru orice forma de exotism sint de inteles, remarca Ion Pop, drept consecinte ale privirii, in mod constient „turistica“, folosite de scriitor pentru a cerne ceea ce vede. Si chiar ceea ce cunoaste mijlocit, caci prima parte a cartii, intitulata Panorama istorica, le este tributara, din punct de vedere informativ, lui A.D. Xenopol si Nicolae Iorga. Surprinzator insa, cele aproape o suta de pagini in care este condensata istoria romanilor de la traci la anii 1930 (cind Morand viziteaza tara noastra) se dovedesc o lectura mai mult decit agreabila. Responsabile de aceasta reusita: natura interesului si cea a notatiei scriitorului. Pe cit de democratic este Morand in filtrarea informatiilor, pe atit de bine se asorteaza acestui impuls stilul lui alert, sintetizator, fin ironic, digresiv cu masura, expresiv fara prea multa cautare.
Iata cum lucreaza in sectiunea deja amintita alianta continut-expresie.

Scriitorul nu evita nici exactitatea factuala, dar nici detaliul picant, tinindu-le intr-un echilibru firesc prin lipsa accentelor stilistice. Il atrag mediile si personalitatile hibride, precum marginas-centralul Fanar sau oriental-occidentalii Brancoveanu si Cantemir. Descrierea acestora din urma se cuvine retinuta pentru claritatea prin care infatisarea compozita este citita ca semn al unei mentalitati asijderea: „Pe jumatate Ludovic al XIV-lea, pe jumatate mamamouchi, acest Brancoveanu isi facuse o curte dupa modelul occidental, peste care domnea in costumul bizantin pe care il purtau domnii valahi, lungul caftan teapan de aur, mantaua-pelerina incheiata la gat printr-un diamant si coroana cu sapte virfuri; in timp ce vecinul sau moldovean, elegantul Cantemir, print literat care le stia pe toate, greaca veche, turca si araba, si teoria profilelor din geografie, si pe aceea a revolutiilor Imperiului din istorie, isi aseza pe cap peruca franceza, peste care se suprapunea bizar un turban si purta haina strinsa pe corp dupa moda de la Versailles, peste care se incingea cu un sal turcesc“. Scriitorului ii place, de asemenea, sa fie nepartinitor; cele doua imagini opozante care si-l disputa pina in ziua de azi pe Vlad Tepes, aceea a monstrului, figura a abjectiei, si aceea a eroului justitiar, glorificat de legenda sint amindoua mentionate. Acest fel de impartialitate, daca poate fi numita asa, este cu atit mai pretioasa cu cit ea nu implica, pentru Paul Morand, edulcorarea opiniilor proprii. Intregul fragment dedicat Reginei Maria, precum si cel care-l urmeaza, In casa reginei, la Balcic, sint literalmente impregnate de admiratia si aprobarea celui care scrie. In locul citatului ce urmeaza ar putea figura oricare altul din cele sapte pagini dedicate reginei – pretuirea pe care Morand i-o acorda se mentine peste tot la aceeasi cota, contribuind astfel la incheierea intr-o nota optimista si relaxata a Panoramei istorice: „Regilor din epocile democratice le e rusine sau frica sa fie regi, fac pe fermierii, ca Maria-Antoaneta, pe soarecii de biblioteca, pe numismatii, pe lacatusii; in ce o priveste, Maria a Romaniei nu cunoaste nici frica, nici falsa rusine; e mindra ca este regina, o arata, o spune: «I, the Queen…» E regina ca in basmele cu zine, ca la teatru, ca in imaginatia populara“.

Album pitoresc, sectiunea originala a cartii, izvorita din observatie directa, cuprinde, intr-o sistematizare ce imi apartine, descrierea diverselor categorii socio-profesionale de bucuresteni, de la tigani la oameni de cultura, inventarul lacasurilor de arta si de cult ale capitalei, al arterelor importante, dar si al localurilor de tot soiul, restaurante, cofetarii etc. Ca este vorba de Calea Victoriei sau de Lipscani, de Capsa sau de Palatul Sutu, fragmentele care se ocupa de prezentarea lor pastreaza caracterul revelator si in acelasi timp intimplator al instantaneului fotografic. Bucatile intitulate Originali si excentrici si Paradisul burlacilor batrini, de departe cele mai savuroase prin ironia intelegatoare ce le coloreaza, il arata pe scriitor la fel de incitat de spectacolul mentalitatilor, precum si de acela al exteriorului. Un alt fragment, Mahalaua, ii atesta spiritul rafinat de comparatist: „Daca am vrea sa traducem mahala prin banlieu (suburbie) sau zone, am da nastere unei idei false. Bucurestiul nu e, ca Londra, Viena sau Parisul, un mare oras inconjurat de o bratara de orasele care sint suburbiile sale; s-ar parea ca e vorba mai degraba de un fenomen fizic descrescind, de o culoare care se degradeaza pina la alb, de o unda care slabeste si se pierde“.

Aducerea in pagina a derizoriului, concretizat in intimplarile picante si in mediile mai putin respectabile, i-a atras cartii lui Paul Morand criticile intelectualilor romani ai epocii. Unii dintre ei au respins, altii au privit cu mai multa ingaduinta imaginea „impura“ a romanului construita de autorul francez (vezi prefata). In conditiile unei deplasari a sensibilitatii actuale catre valorizarea exact a zonelor fizice sau psihice periferice, problema de care s-au lovit primii receptori autohtoni ai cartii paleste. Mai ales ca portretul ultim, daca nu al romanului, atunci macar al bucuresteanului, pe care Morand il traseaza in Bucuresti, oras vesel, se dispenseaza de orice reprezentare fizica. A fi bucurestean este in primul si in primul rind o stare de spirit prevalenta, o anume dispozitie mentala, cel mai bine descriptibila drept capacitatea de a locui confortabil in mijocul nenorocirii. Si de aici, desigur, polemicile pot incepe…
Tentatia perena a confruntarii imaginii pe care o avem despre noi cu aceea revelata unui outsider, traducerea extrem de reusita (datorata in parte regretatului Marian Papahagi, in parte lui Ion Pop) a cartii, cele saisprezece imagini din Bucurestiul de altadata prezente in interiorul volumului actual fac din textul scris de Paul Morand aproape de mijlocul secolului unul incitant pentru orice cititor al anului 2000.