OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Arnold SCHWEFELBERG
Amintirile unui intelectual evreu din Romania
Editura Hasefer, Bucuresti, 2000,
214 p., f.p.


Volumul lui Arnold Schwefelberg este, inainte de orice, o marturie (cu acest gind si a fost scris). Paradoxal este faptul ca, desi face parte din asa-numita „literatura de sertar“ practic, imposibil de publicat In Romania comunista, problematica sa este totusi foarte actuala. Scriere „cu mesaj“, marturisind despre suferintele evreilor din Romania interbelica, cartea se constituie, involuntar, intr-o calda pledoarie pentru toleranta: „Si daca in Antichitate, in Evul Mediu si chiar in trecutul apropiat, suferintele poporului evreu erau consecinta logica (?) a superstitiilor, prejudecatilor, ideologiei salbatice a tuturor neamurilor, astazi, cind toata lumea afiseaza principii de libertate, egalitate, fraternitate, si la care mai adauga inca, de dreptate si pace, suferintele poporului evreu sint o cruda dezmintire a tuturor acestor «principii» care apar astfel ca niste tragice deriziuni.“
Constientizind de timpuriu ca se misca intr-o lume ostila, marginalizat permanent in spatiul public, Arnold Schwefelberg se angajeaza, inca din adolescenta, in numeroase actiuni pentru ajutorarea comunitatii evreiesti, ca si pentru cistigarea de catre evrei a drepturilor cetatenesti. De altfel, activitatile in folosul conationalilor sai, implicarea activa, spiritul civic sint constante ale intregii sale vieti.

Provenind dintr-o familie de evrei stabilita in Romania cu trei generatii in urma, autorul a studiat in cea mai mare parte a timpului in scoli romanesti si a primit o educatie doar in plan secund evreiasca. Faptul i-a influentat existenta in mod hotaritor si a alcatuit fondul unei oscilatii intre o identificare totala cu actiunile si implicit cultura specifica a evreilor si o integrare a sa in modul cel mai normal in societatea romaneasca interbelica, fara conflicte si sfisieri interioare. Din pacate, presiunea contextelor politice nefavorabile (guvernarea legionara, nazismul, regimul comunist) l-au impins spre cea dintii posibilitate: „Viata mea nu are, de fapt, nimic surprinzator. Am trait viata timpului si locului meu si-i suport blestemul“.
Oscilatia, nehotarirea il vor pindi pina in ultimii ani ai vietii, insotite de regretul de a nu fi plecat in „patria visurilor noastre de evrei“, Israel, si aceasta tot pentru ca „...nascut intr-o vreme de emancipare culturala, am prins radacini prea adinci in cultura romana si universala si deci n-am fost suficient de legat de iudaism, si mai ales nu la timp. Pentru ca eu insumi mi-am crescut copiii in acelasi fel, dindu-le aproape exclusiv cultura romana si universala, si astfel ei n-au mai urmat nici chiar linia mea. In timp ce, de pilda, pe fostii mei colaboratori, copiii lor, mai mult ca orice, i-au determinat sa plece in Israel“.

In timpul regimului comunist, dupa iesirea din inchisoare, face incercari de a se integra in societate, desi mult sub posibilitatile sale intelectuale (lucreaza ca simplu jurist in sistemul asigurarilor de stat). Arnold Schwefelberg s-a simtit insa tot mai inutil si mai instrainat, intr-o lume ostila; om al unor vremuri democratice prin educatie, cultura si spirit civic, dovedeste chiar si in aceste conditii o etica profesionala autentica: „...mi-am facut serviciul nu numai constiincios, dar si in spirit de omenie si intelegere adevarata a rostului asigurarilor, mai ales intr-o societate socialista, caci ele se adreseaza marilor mase cu mijloace reduse“. Cu o luciditate pe care nu au avut-o multi intelectuali, a inteles din timp pericolul reprezentat de comunisti: „Imi dadeam seama ca, daca intinzi celor ce reprezinta Partidul Comunist – exclusivist si fanatic – un deget, nu-ti iau toata mina pina la cot, ci te iau prizonier cu totul, te imping din ce in ce mai departe de ei, te stampileaza ca dusman, cauta sa te desfiinteze si adesea reusesc“.

Regretul, sentimentul inutilitatii, o criza fara iesire ii domina ultimii ani din viata: „Si in fine, ma intreb: la ce bun chiar aceasta confesiune, pe care am simtit nevoia sa o consemnez aici? N-o stiu decit eu si hirtia pe care am scris-o; nu vreau s-o arat nici sotiei, ca sa n-o amarasc. Este inca o expresie a totalei mele singuratati. As vrea sa fug si de mine insumi – dar cum si unde?“
Destinul sau este exemplar pentru destinul generatiei din care face parte.
Se remarca tonul discret al marturisirii, foarte rar intrerupt de confesiunea directa. Desi autorul renunta programatic la relatarea intimplarilor cu caracter strict personal, nu e mai putin adevarat ca in spatele rindurilor celor mai (voit) neutre se simte dramatismul unei vieti.