OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oma STANESCU
Chipuri indiene
Editura Paralela 45, Colectia „Sapientia“, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2001, 100 p., f.p.

Chipuri indiene este jurnalul ad usum delphini al celor 3 ani si jumatate petrecuti de Oma Stanescu in India cu scopul de a cauta vindecatori si leacuri miraculoase pentru o afectiune nenumita, dar si maestrii spirituali: „Cind am ajuns in India, credeam ca toate lucrurile rele din viata mea s-au dus pe apa simbetei, fara putinta reintoarcerii, de-atunci inainte fiindu-mi destinat sa pasesc pe un covor de roze si ca toata viata mea va fi un astm de fericire. Ce mult ma inselam insa!“ (p. 5).

Dupa un inceput promitator ne dam seama insa repede ca jurnalul este scris intr-un ritm prea alert (redactare ulterioara a evenimentelor?) ocolind de multe ori amanunte care ar fi fost extrem de interesante si ar fi facut deliciul lecturii sau le trateaza cu lejeritate, daca nu chiar cu superficialitate, ratind astfel efecte si probleme de profunzime. De la o calatorie de trei ani in India te astepti la lucruri care, din perspectiva culturii, civilizatiei, in fine, religiei, sa-ti ofere aspecte altfel nebanuite. Fara a gasi tonul potrivit, cartea nu comunica lucruri esentiale pe care nu ne indoim ca Oma Stanescu le-a trait. Aflam de pe coperta a patra ca avem de-a face doar cu o parte a jurnalului. Intr-adevar, cele nici 100 de pagini nu pot fi altceva, dar, atunci ma intreb, cum se face ca aceasta parte acopera toti cei trei ani?!
Fragmente intregi, ca expresie a mizeriei locurilor pe unde a calatorit, a ipocriziei si a lipsei de ospitalitate, chiar de omenie a multor indieni cunoscuti sau doar intilniti, lasa impresia unui real esec ca suma a repetate si neasteptate deceptii. Intr-o lume in care isi pune atitea sperante, intr-un spatiu sacru in care profesorii de yoga sau maestrii spirituali se cred buricul pamintului, sint aroganti peste masura si interesati numai de bani, autoarea se vede nevoita sa-i schimbe de nenumarate ori, desi marturiseste bizar ca „nu credeam in existenta vreunui sfint in carne si oase in afara de Dumnezeu, Iisus Hristos si Duhul Sfint. Atunci, sa-l tradez pe Iisus?!“ (p. 37). Cam tirziu pentru astfel de dileme. Maestrii spirituali pe care ii cauta necontenit spun lucruri asupra carora ar fi meritat sa mediteze serios: „What is God? Somebody from you may say: Fuck you God, you are not… I’ve asked one of my ladies students what is she thinking of God, in the very moment and she answered: dog…“ (p. 45).

Spatiul indian apare parodiat, demitizat, golit de orice atribut spiritual, guvernat de mizerie, lacomie si viclenie (aici trebuie cautat meritul cartii). Trairile calatorului trebuie sa fi fost profunde, contrariante, dar, din pacate, acest glorios esec nu este insotit de meditatie in acest jurnal, derizoriul nu este valorificat, iar impresia ramine doar una fugitiva. Multe notatii si explicatii sint puerile. In final, cind cautarile si greutatile par a fi rasplatite prin aflarea unui guru adevarat, Oma Stanescu se multumeste sa reduca scriptural aceasta experienta, adevarata experienta, la nici macar trei pagini.
Cartea cuprinde si ilustratii, intimplari care plac, au farmec si sint interesante, insa meritul trebuie cautat doar in exotismul pamintului indian.