OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai BOGDAN
Mai nimicul nostru (Jurnalul din Noaptea 1949-1989)
Editura Echinox, Cluj, 2000, 348 p., 32640 lei


Jurnalul lui Mihai Bogdan (Mai nimicul nostru) este un document interesant si pentru un specialist in mentalitati, si pentru un observator al fenomenului diaristic in general. Acest jurnal este singura carte a lui Mihai Bogdan, dar nu avem de-a face cu textul unui diletant. Mult mai potrivit ar fi termenul „autodidact“. Autorul a „evoluat“ pe cont propriu, nefiind interesat de cum se mai scrie in propria epoca; si-a elaborat textul exact cum a crezut de cuviinta, l-a rescris, l-a imbunatatit etc. Perioada „notata“ este „Noaptea 1949-1989“, cum o numeste el insusi. In ciuda intervalului de timp plin de semnificatii, cartea este prea putin centrata pe subversiune sau pe descrierea exacta a unei epoci careia trebuie sa-i reconstituim istoria din astfel de marturii. Evolutia spirituala este cea care preocupa si cea care-l poate scoate din sarite pe cititorul contemporan. Cu aceasta carte a lui Mihai Bogdan se completeaza raftul (deja plin) cu jurnalele de „credinta“, „filozofice“ din epoca de aur (Ex: jurnalul lui Noica, al lui Liiceanu sau al lui N. Steinhardt).

Notatia este sincopata (uneori apar doua insemnari pe an) si confirma neprofesionalismul diaristului – Mihai Bogdan crede ca acopera mari suprafete de timp notind citeva achizitii filozofice; evenimentul ocupa un loc minor in cartea lui. Inceputul jurnalului aproape imita (intentionat sau nu) rememorarea de tip Ion Creanga – singura achizitie notabila se situeaza la nivel lexical (regionalismele din vestul tarii au fost prea putin exploatate in literatura noastra). Dupa acest episod de evocare, asistam la inceputul unei crize adolescentine; stilul tipic virstei, filozofic-obscurizant, este extrem de autentic. Aici se afla si punctul de greutate al cartii: la rescriere, autorul nu a narativizat (cum s-a intimplat in prima parte) notatia, ci a accentuat partea reflexiva a discursului. Din pacate, tonul va fi acelasi si peste douazeci de ani, iar ceea ce parea o virsta (extrem de autentica) a scrisului se dovedeste a fi un stil osificat inainte de vreme.

„Bunaoara, faptul ca scriu un lucru fara valoare nu ma jigneste cit o gindire banala in care ma avint. Niciodata n-am regretat ce am scris, dar ades ma caiesc de cele gindite“… Cam acesta ar fi crezul lui Mihai Bogdan; preocuparea pentru acuratetea in gindire il va aduce mai tirziu la o obsesie a epocii: Noica. „Taci si esti filozof“ – iata deviza care distruge marturia. Tocmai din acest punct specialistul in mentalitati poate interveni cu o analiza fructuoasa a influentelor epocii. Mihai Bogdan seamana cu filozoful descoperit de Grobei, personajul lui Breban: filozofia nietzscheeana de acolo este inlocuita, in acest caz, cu o varianta autohtona (noiciana).

In finalul volumului, monotonia acrobatiilor filozofice si mistice este intrerupta de o neasteptata punere in pagina a textului. File consecutive ale jurnalului sint scrise in versuri – de fapt, „versuri aforistice“, cam ca acelea din Asa grait-a Zarathustra. Dupa un accident biografic (care nu este enuntat explicit: o incercare de sinucidere, o perioada de instabilitate psihica) se petrece aceasta mica revolutie formala: rememorare prin dicteu controlat, un fel de Bughi Mambo Rag steinhardtian.
O cultura vasta, dar achizitionata fara metoda, o filozofie adolescentina care priveaza de autenticitate multe din meditatiile autorului, cam atit, in citeva cuvinte, despre Mai nimicul nostru (Jurnalul din Noaptea 1949-1989).