OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Viorel PATRASCU
Jurnal de la Filipeni (apostolat in „epoca de aur“)
Editura Paralela 45, Pitesti, 2000, f.p.


„N-as putea spune astazi ce m-a indemnat in urma cu 30 de ani sa incep acest jurnal. In nici un caz nu ma gindeam atunci ca voi ajunge sa-l public vreodata.“ Cu toate acestea, publicarea face din Jurnalul de la Filipeni al lui Viorel Patrascu o carte notabila in primul rind prin valoarea ei de document, caci, indirect, se constituie intr-o marturie despre realitatile „epocii de aur“ in Romania rurala a anilor ’70.

Un fenomen de neocolit in analiza perioadei comuniste este trimiterea in masa (prin asa-numitele „repartitii“) a intelectualilor (medici, profesori etc.) pentru a profesa la sate. Daca pentru unii dintre ei acesta devenea un mijloc de a se sustrage presiunilor ideologice si compromisurilor uneori de neocolit (a se vedea Ocheanul intors de Radu Petrescu, scris in perioada cind autorul era profesor de limba romana la Prundul Birgaului, in judetul Bistrita-Nasaud, intentionat aleasa de autor pentru ca era zona cea mai indepartata de Bucuresti), pentru altii (cazul lui Viorel Patrascu) reprezenta, in schimb, o chinuitoare izolare si conditii de trai inacceptabile: „adio libertate deplina, distractii, apa curenta, familie si prieteni...“ (p. 11) sau: „In acei ani am constatat ca avusesem despre viata la tara o imagine idilica, departe de realitate: saracie, indoctrinare, oameni cu un orizont limitat“ (p. 196).
Se remarca o mare simplitate a limbajului, o nota de demnitate si decenta care se pastreaza pina la sfirsit – chiar momentele de un dramatism evident sint redate fara lamentatii, intr-un stil sobru si direct: „Ma bag in patul rece ca gheata, imbracat in trening si cu ciorapi grosi in picioare. Mi-am tras peste cap plapuma grea de lina, iar de singuratate si teama de cum ma voi descurca, ma apuca disperarea si-mi dau lacrimile“ (p. 17).

Oameni traind intr-o „saracie lucie“, mijloace de transport rudimentare, drumuri aproape inaccesibile iarna, asa-zisele cabinete medicale lipsite de dotare minimala („Spre prinz a fost adus un copil in virsta de sase ani, care s-a taiat intr-un geam. Trebuia categoric sa fie cusut, dar nu am avut nici ac special, nici ata chirurgicala. Pe parinti i-am rugat sa stea in sala de asteptare spre a nu vedea cum se descurca la tara un medic roman in secolul XX [...] am cusut plaga ajutat de un ac de cusut si ata de papiota trecute prin iod!“), autoritatile care ii invinuiesc pe medici pentru epidemiile ce izbucnesc in zona, pentru mortalitatea infantila ridicata, pentru decesele in urma avorturilor provocate; iata o insemnare ironic-amara a autorului: „Sedintele lunare au devenit atit de apasatoare, incit ai senzatia ca putin mai lipseste sa nu fim bagati in inchisorile patriei“ (p. 171). Viata i se imparte intre casa si dispensar“, refugiul sau fiind literatura: „Fara carti ar fi cumplit“ (p. 171).

Reusita personala a autorului este de a valorifica cei trei ani petrecuti la Filipeni ca pe o „extraordinara experienta de viata“: „A fost greu, am avut momente cind am crezut ca voi capota (...) dar ea (experienta – n.m.) ma imbogateste infinit mai mult decit cei 5000 de lei economisiti si depusi pe un carnet de CEC“ (p. 194).
Aproape paradoxal, caci specificul unui jurnal este inainte de toate subiectivarea si privirea intoarsa spre sine, Jurnalul de la Filipeni este centrat pe observarea oamenilor si a realitatilor din jur, privirea autorului este aproape obiectiva, sobra, notatia „seaca“ uneori – de altfel, de aici isi extrag „aceste lapidare insemnari“ interesul la lectura, ele constituindu-se intr-o carte care se citeste cu sufletul la gura.