Alăturîndu-se noilor senzaţii
Vampire Weekend sau Yeasayer, tot din Brooklyn vine şi duoul MGMT cu
primul „mare“ album pop al anului. Însă, pop este doar un
fel de a scăpa încă din start de aplicarea ştampilei:
„eclectic“. Disponibil în Statele Unite încă de la
începutul anului, Oracular Spectacular părea destinat, în
cel mai bun caz, să ajungă în vîrful unei liste cu cele
mai subestimate albume ale anului. Să fim serioşi, cei mai mulţi
dintre ascultători nici nu se pot pune de acord cum să le pronunţe
numele. Undeva la marginea omniprezentului curent indie, poate şi ca
urmare a asocierii cu canadienii de la Of Montreal, pentru care au
cîntat ca opening act, muzica lor pare o ciudată progenitură
a unei uniuni dintre The Kinks şi Bootsy Collins, vizitînd
însă multe zone ale „spectrului muzical“.
După succesul primului single, pentru
discul de faţă, care le-a adus succesul neprevăzut peste Atlantic,
au fost întrebaţi cu ce listă de producători ar visa să
lucreze. Răspunsul lor sarcastic a fost Prince, Nigel Godrich
(producător care a lucrat cu trupe precum Radiohead, Beck şi
Travis), Barack Obama şi „nu Sheryl Crow“. Labelul Columbia l-a
trimis în schimb pe Dave Friedman, cel care s-a ocupat de
Flaming Lips şi Mercury Rev. Ca de obicei, rezultatul manipulat de
maşinăria Friedman reprezintă o superproducţie elaborată şi
plină de straturi de sunete şi efecte, distorsionate şi ascunse
unele sub altele. „Am refăcut multe din piesele care sunau prea
finisat... Dave le-a trecut prin chestia lui care le-a zdrobit şi
le-a făcut să sune scîrbos din nou. Sînt mult mai bune
acum.“
Ironia acidă cu care e îmbibat
albumul devine evidentă încă din „Time to Pretend”, un
fel de primă piesă manifest în care Andrew Van Wyngarden şi
Ben Goldwasser iau în bătaie de joc lifestyle-ul rock and roll
cu versuri ca „Let’s make some music, make some money, find some
models for wives / I’ll go to Paris take some heroin and fuck with
the stars.“ În continuare, se trece prin electro-country-ul
din „Weekend Wars“, nostalgii synthpop optzeciste în „Kids“
sau funk alb pe „Electric Feel“, cu un falsetto care în
final reuşeşte să aducă mai mult a Bowie decît a Bee Gees.
După ce şi-au livrat potenţialele
şlagăre în prima parte, pe a doua jumătate a albumului MGMT
se întind ceva mai mult spre partea progressive rock, încercînd
parcă să vadă cît de mult se pot întinde cu joaca de-a
experimentele, încheind cu un soi de space-folk. Evident că
tot caleidoscopul de stiluri şi influenţe n-ar însemna mare
lucru dacă nu s-ar lega atît de bine împreună.
În lumea artelor, de multe ori
tinereţea şi excelenţa accidentală merg mînă în
mînă, acesta fiind poate motivul pentru care există atît
de multe trupe one-hit-wonder. Rămîne de văzut cît de
iluzorie le va fi dezvoltarea artistică susţinută de acum înainte
şi în ce se va distila viitorul muzical al
electro-hippioţilor. Pe de altă parte au destul timp la dispoziţie
de acum înainte să îşi dea seama de asta, din moment
ce: „If you’ve got the vision/Why not have some fun?“
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters